Astă seară, la Draiocht Theatre din Blanchardstown, s-a întâmplat un eveniment cultural cum rar se mai întâmplă în lumea muzicii românești. Un artist care aduce cu el o istorie a muzicii pop-rock-folk, o istorie care cuprinde trei generații, dacă luăm în considerare și Phoenixul de dinaintea lui, și care provoacă în public aceeași frenezie pe care au trăit-o părinții noștri și care prinde contur și în inimile copiilor noștri. Acest artist pare să dețină un elixir magic (sunt sigur că nu este Jamesonul de care vorbea la microfon), care îl face extrem de vivace atât pe scenă cât și la sesiunea de autografe și fotografii de după spectacol. A fost minunat și atunci când a venit la Dublin cu Nicu Alifantis, dar acum a fost magnific. Atunci a fost numai el cu chitara, pe când acum a fost însoțit de trupa lui, doi muzicieni colosali, Teo Boar, un chitarist care amintește de Brian May al lui Queen, și Vlady Cnejevici, un virtuoz care scoate din clapă ce nici nu ți-ai închipui că există acolo. Pentru că s-a pomenit numele lui Nicu Covaci pe scenă, semnătura lui strălucind pe chitara la care a cântat Mircea Baniciu în seara asta, sobrietatea lui Teo Boar m-a dus pentru o clipă cu gândul la marele dispărut, Nicu Covaci. La fel ca Nicu, și Teo schița rar câte un zâmbet, fiind foarte pătruns de actul artistic pe care-l presta. Că veni vorba, cele două chitare la care s-a cântat au fost puse la dispoziție de Rareș Nicula, care, din păcate, nu a putut fi prezent. I-am văzut însă pe folkiștii noștri de la Dăm folk la Dublin, Andrei Dragulean, Coco Băgăian și Neluțu Oliu.
Revenind la actul artistic, un pic mai bătrânii decât noi artiști păreau desprinși dintr-un film. Energia lor era electrizantă și capta publicul în întregime, care a cântat cu ei pe tot parcursul concertului. Vocea lui Baniciu este la fel de puternică și duce înaltele suficient de mult cât să-ți dea timp să golești un pint de Guinness. Să vă mai spun că spectacolul a durat mai mult de două ore? Vă spun, mai ales că nu pot uita nici acum cum cei de la Damian Drăghici Brothers au cântat cu chiu cu vai trei sferturi de oră atunci când au venit la Dublin. Le mai făcusem și un articol înainte de spectacol, că nu prea se îngrămădea lumea. Iar sunetul la Draiocht a fost de nota zece. Cristal. Și iar îmi aduc aminte de sala de la The Button Factory, unde nu pricepi o iotă din ceea ce se cântă acolo.
George Brătulescu a reușit iarăși un eveniment de înaltă ținută, așa cum ne obișnuise pe vremea când era Președinte la RCI. Am vorbit cu el înainte și după spectacol și, plin de entuziasm și uitând ce înseamnă organizarea unor astfel de evenimente, l-am îndemnat să mai facă. Măcar unul pe an. El a zis că nu, dar eu cred că va mai face. E ceva acolo, în adâncul sufletului, care nu-i dă pace văzând ce (nu) se face și știind ce potențial există, încât cu siguranță ne va mai da din cuminecătura asta culturală, atât de necesară nouă, păcătoșilor. Că veni vorba, l-am întâlnit aici și pe preotul Raul Simion, care cu siguranță știe că Dumnezeu e-n toate. Mai cu seamă în muzică.
19 octombrie 2024
Be First to Comment