A doua femeie cu cărucior

Femeia își descălță cu greu pantofii sport și își dezveli picioarele umflate și învinețite. Începu să și le spele cu șervețele umede, așa cum făcea în fiecare dimineață. Oamenii începuseră să treacă prin parc, îndreptându-se spre clădirea de birouri lângă care dormea în fiecare noapte. Din când în când mai treceau și oameni care își scoseseră câinii la plimbare. Toți treceau pe lângă ea indiferenți, iar ea se obișnuise să nu-i mai pese de ei și nu le lua prezența în seamă, văzându-și liniștită de tabieturi.

De când se făcuse acest mic parc, venea în fiecare seară să doarmă într-un intrând al clădirii de birouri, și ea o construcție nouă, de culoare verde. Altminteri, toată ziua străbătea străzile cartierului Tallaght, împingând căruciorul de supermarket încărcat cu lucrurile ei atent ambalate în pungi albe de plastic. Nu avea nicio pungă de altă culoare. Când venea anotimpul rece și ploios, pungile se înmulțeau, astfel încât atârnau agățate de marginile căruciorului și atingeau înălțimea de aproape doi metri, că te și întrebai cum mai vede femeia drumul.

Era o femeie tăcută și liniștită. Să fi avut între 40 și 50 de ani. Nimeni nu o văzuse bând sau fumând și nici cerând cuiva de pomană. Oamenii se obișnuiseră s-o întâlnească uneori în drumul lor și îi ofereau bani, mâncare sau haine. Era întotdeauna îngrijită și părea împăcată cu traiul ei. De fapt, până de curând era nelipsită de la ușile primăriei din sud-vestul Dublinului. În cele din urmă, funcționarii primăriei îi promiseseră că va primi un apartament în blocul ce avea să se construiască în apropiere. Îi făcuseră un dosar și o trecuseră pe listă. A fost momentul în viața ei când și-a stabilit cartierul general în apropierea noului bloc de apartamente. Era un proiect mai mare al primăriei, care începuse, din păcate, cu clădirea verde de birouri. Când clădirea a fost aproape gata, s-au apucat și de blocul de locuințe. Femeia începuse să nu mai umble pe străzile din cartier, ci să stea mai toată ziua lângă noul șantier. Se uitase fascinată cum se construiseră cele două macarale, apoi cum veneau neîncetat camioane mari care aduceau pereții gata făcuți, unii cu tot cu ferestre, și erau montați ca piesele unui joc Lego. Își imagina că va primi un apartament la ultimul etaj, pe colțul dinspre primărie, de unde va putea privi munții din apropiere și orașul care se întindea în depărtare, spre Marea Irlandei. Milioane de visuri avea femeia cu cărucior și viața ei începuse să capete sens și să-i aducă un motiv în plus să trăiască. Ar fi vrut ca, după ce se se va fi mutat în noul ei apartament, să se angajeze la primărie. Ar fi acceptat orice post și cel mai mic salariu, numai să fie acolo, cu oamenii care o ajutaseră, să poată la rândul ei să-i servească cumva.

În timp ce se lucra la interiorul clădirii de birouri, o altă companie începuse amenajarea parcului din fața ei. Se plantaseră sute de copaci și arbuști, flori de toate soiurile, pentru toate anotimpurile și chiar se aduseseră covoare de iarbă care au înverzit totul într-o singură zi. Apoi s-au instalat bănci și măsuțe, tobogane pentru copii, un coș de baschet și două mese pentru tenis de masă.

Construcția blocului de apartamente a durat un an. Părea că viața femeii pe străzi se va sfârși curând, dar nu a fost așa. După ce au plecat și ultimii muncitori care lucraseră la mobilarea bucătăriilor, s-a împrejmuit totul cu un gard metalic și s-a așternut liniștea peste noua clădire. Femeia a început să meargă iarăși la primărie să întrebe când se va da în folosință, dar nimeni nu știa exact când se va întâmpla acest lucru. Trebuia să fie inaugurată oficial, cu mare pompă, de un ministru important al Irlandei.

Au început să treacă săptămâni și luni fără să se întâmple nimic. Femeia își reluase plimbările prin cartier, întorcându-se în parc numai seara, după ce plecau oamenii care lucrau deja în clădirea verde de birouri. Ziua veneau mame cu copii în parc, însă după căderea întunericului apăreau adolescenți rebeli care, ascunși de ochii oamenilor maturi, consumau alcool și alte substanțe ce le dădeau impresia că sunt stăpânii lumii. Făceau mizerie, spărgeau sticle și, nu de puține ori, rupeau copacii și smulgeau plantele care nici măcar nu apucaseră să-și înfigă bine rădăcinile în pământ. La început, femeia cu cărucior se dusese la ei și îi rugase să nu mai distrugă parcul, dar întotdeauna i se vorbise urât și chiar fusese bruscată, așa că renunțase să-i mai atenționeze. Îi asculta speriată din culcușul ei și spera să nu vină tinerii s-o alunge de-acolo. Adormea la mult timp după ce aceștia părăseau parcul.

Trecuseră șase luni de când noul bloc de apartamente era gata și acum aflase că va fi inaugurat în câteva zile. Speranțele reapăruseră, mai cu seamă că începuseră să apară diverse mașini cu lucrători care se ocupau de curățenie sau de verificarea sistemelor de internet sau anti incendiu. În ziua anunțată nu s-a întâmplat nimic. Spre seară, femeia a plecat din fața clădirii și, prima dată după mulți ani, a izbucnit în plâns. S-a așezat pe o bancă din parc și s-a gândit că nu mai poate duce viața asta și că n-ar fi o idee rea să-și ia zilele. Atunci a întrezărit printre lacrimi o făptură ciudată care se îndrepta spre ea. Era un bărbat înalt și slab, cu un mers împrăștiat, părând să se destrame la fiecare pas. Avea o pungă în mână, pe care o legăna amețitor. S-a așezat pe bancă lângă femeie fără să spună vreun cuvânt. Și-a aprins o țigară cu gesturi repezite. Trase adânc fumul în piept, apoi îi întinse femeii țigara. Aceasta o refuză, indiferentă, simțind însă în nări mirosul de iarbă proastă. După ce-și termină țigara, bărbatul se ridică și, plecând, îi spuse câteva cuvinte: “Lacrimile înseamnă tot ce e mai curat într-un om. Nimic din lumea asta murdară nu merită să fie spălată cu ele.” Omul s-a îndepărtat, cu mersul lui ciudat, și s-a urcat pe platforma de sus a toboganului, unde se pare că hotărâse să-și petreacă noaptea. Femeia s-a gândit mult timp la ce-i spusese necunoscutul, apoi s-a dus la adăpostul ei să se culce.

Dimineața, după ce și-a făcut toaleta obișnuită, și-a luat căruciorul și s-a dus la primărie. Doamnele de acolo, drăguțe ca de obicei, i-au spus că inaugurarea se amânase cu o săptămână, dar se va face negreșit, iar ea va primi apartamentul promis. A plecat liniștită, împingându-și cu forțe proaspete căruciorul, uitând complet lacrimile din seara trecută.

În fiecare seară îl vedea pe bărbatul cu mersul ciudat trecând prin parc și urcându-se în toboganul lui. Nu mai trecea pe la ea, dar o vedea cu siguranță. Un lucru bun era că, de când venise ciudatul în parc, tinerii nu mai apăreau să tulbure liniștea. Femeia îi vedea uneori silueta ciudatului și din când în când o lumină roșie se aprindea ca un licurici în întuneric. Omul fuma și fredona o melodie ciudată. În cele din urmă liniștea se lăsa peste parc.

Venise ziua inaugurării. Strada mișuna de lucrători și oficiali de la primărie. La 10 fix, dimineața, a apărut și ministrul cel important. A tăiat panglica, a dat un scurt interviu, apoi s-a făcut nevăzut cu suita lui de politicieni. Noii locatari urmau să se mute a doua zi, însă doamnele de la primărie îi aduseseră cheia femeii cu cărucior, care s-ar fi putut muta chiar în acea zi. Au fost surprinse să vadă că femeia nu apăruse la inaugurare, deși în zilele din urmă numai despre asta vorbise și chiar promisese că va face o fotografie cu însuși ministrul. Întrebând lucrătorii de la clădirea verde din parc, aflaseră unde își avea femeia culcușul. Au găsit-o acolo, fără suflare, cu ochii larg deschiși înspre noua clădire de locuințe. Fusese sugrumată, iar pe obraji avea două arsuri de țigară, ca două lacrimi negre.

21 iulie 2025

PS – a doua femeie cu cărucior este bine și în siguranță. Fotografia însoțitoare a fost făcută în dimineața zilei de 24 iulie 2025.