Cufărul cu amintiri devoalate (proză scurtă)

Am citit cartea prietenului Viorel Ploeșteanu și n-am murit de râs (scuze că deschid așa, dar o să vedeți de ce am ales această formulă). Cartea este o colecție de amintiri așa cum o sugerează și titlul, o colecție de aprox. 40 de povestiri (unele apărute de-a lungul anilor și în revista „Itaca”) despre oamenii și locurile copilăriei sale îndeosebi, cu readuceri aminte de pe itinerariul tinereții autorului sau (mai puțin însă) cel al maturității. Mai mult de atât, eu am fost în acel loc mirific al copilăriei sale din Teleorman cunoscând o parte din oamenii deveniți, aici în carte, personaje. M-am îndrăgostit acolo chiar și de aceiași ochi încă tulburători din povestirea „Tu, cu ochii ăia ai tăi verde-crud’’ (atât de dulce, suav, curat scrisă) și în mod iremediabil de forța vegetală a acelui loc. Deci am călcat „Linia” cum s-ar spune în limbajul acestui scriitor, aproape denumind cu ea o alta „Zonă” de tip tarkovsian dacă privim încărcătura mistică ce îi este atribuită.

Viorel a scris bine mereu și ăsta e un lucru pe care îl știam și deci nu a fost o surpriză nici de data asta, apoi este atât de plăcut să valsezi cu gândul urmărind o proză bună, cursivă, pigmentată isteț cu tot ce ține de arsenalul unui scriitor versat. De la subiecte inedite, paletă mare de caractere umane, pitorești, cu un umor bun în structuri surprinzătoare, răsturnări de situații, finalizări tăind respirația etc.

Acum știu că fiecare, citind, va cred că are în față încă o cronică laudativă… așa cum se poartă. Ei bine, eu nu mă tem de impresia publicului și de sechelele acestuia – întemeiate în multe dintre cazuri, ce-i drept. Cartea chiar merită citită și făcând excepția unei propoziții atributive scăpate ochiului ce corecta, a unui pasaj ambiguu din povestirea „Pentru un cur de muiere’’ (cinste lui Viorel pentru fapta descrisă acolo, chiar eroică! foarte sincer!) și a unei alte fraze opintindu-se într-un anume loc, dar care sincer îmi scapă și nu mai pot preciza exact povestirea (am citit fără să am creionul alături), nimic, dar nimic nu i se poate reproșa acestui volum de 200 de pagini. Sunt convins că Viorel nu a avut timpul necesar recitirii volumului în mod unitar, altfel și acele mici lucruri ar fi dispărut, timpul lui fiind atât de crunt drămuit de viața de familie, de muncă și de presiunea captată în calitate de promotor al literaturii Diasporei (alt lucru pentru care sincer îl felicit și îi mulțumesc și aici pentru că, nu? am beneficiat și eu alături de mulți alții de această trudă! De asemeni, Dorinei din toată inima! Croncănitorilor nu le doresc decât să încerce și să facă și ei ceva de „genu” și după aceea mai stăm de vorbă!)

Eu chiar cred, întorcându-mă spun, că acest volum poate fi citit, cel puțin cu bucuria lecturii (dacă nu și mai mult) până și de cei mai draconici „gică-contra’’ feisbuciști.

Să ne înțelegem bine, eu sunt doar un cititor și nu un critic și de aceea și rândurile de față sunt doar un semn de carte, nimic mai mult. Un semn de carte care să vă îndemne să luați aminte de existența cărții și, puturoșilor, să puneți mâna pe mouse dând un click zdravăn pe butonul de achiziționare al cărții la: https://itaca.ie/…/cufarul-cu-amintiri-devoalate…/

8 euro plus transport, cât un pachet de țigări, nababilor! Atât! Doar cât un pachet de țigări. Nu-i așa că această carte ar trebui să fie cumpărată cel puțin de fiecare autor care a fost publicat în timpul celor peste zece ani de existență ai revistei Itaca? Câți să fie aceștia? O sută, două sute de autori? Este că nu vedeți logica, vă bănuiam, eu însă o văd ca fiind una elementară și dacă strâmbați din nas poate că merită totuși să vă mai gândiți o dată!

Dar hai să revin, să revin cum am început: am citit cartea prietenului Viorel Ploeșteanu și n-am murit de râs! Spun că nu am murit de râs pentru că aparent autorul încearcă cumva să dea o nuanță veselă acestei cărți nostalgice, dar nu-i reușește și asta nu din lipsă de talent sau de umor pentru că el are ’’cu carul” și talent și măiestrie și umor (ținând seama, cum e firesc, și de etosul zonei de unde își extrage personajele), dar nu îi iese pentru că citind pagină cu pagină nu poți ignora EMOȚIA ce te cuprinde, te gâtuie la propriu, emoție înmagazinată în/de dramele povestite. Nu vi le spun, nu vi le enumăr, dar trebuie să recunosc că am plâns mult la cartea asta. Viorele, eu chiar mă mir cum de mai ești, frate! Ce vremuri ai trăit și pe care le știm bine că nu au fost ușoare. Un plâns sănătos deci am plâns, deși nu cred că era exact ce-mi trebuia… sau cine să știe?

În concluzie: FELICITARI, VIOREL! E o carte frumoasă în interiorul ei ascuns și viața să-ți dea putere și bucurie. Eu sunt convins că Bunicul tău te privește cu mare mândrie din cer!” Emanuel Pope