Cubul de gheață pocnea în paharul de cristal, ca lemnele în sobă, când turnam peste el whiskeyul meu obișnuit. Îl descoperisem dintr-un moft, în aeroportul din Dublin, la o plecare spre România, unde, printre alte treburi, aveam și o întâlnire cu un prieten scriitor, căruia voiam să-i duc în dar un whiskey irlandez. Writer’s Tears. Nimic mai potrivit. Și când te gândești că îl găsisem întâmplător! Abia la întoarcere mi-am cumpărat pentru mine o sticlă, pe care am băut-o cu un alt prieten, tot scriitor, și nu am avut cum să nu mă îndrăgostesc de acest whiskey. Poate și pentru că la acea întâlnire discuția a atins cele mai nebănuite subiecte, cărora le-am dat interpretări diverse și îndrăznețe, pe care nu le mai abordasem anterior. O fi fost numai întâmplare, dar cert este că Writer’s Tears a devenit whiskeyul meu favorit.
În noaptea asta gândurile mele erau în altă parte. Priveam absent la jocurile abstracte pe care le făcea apa topindu-se din cubul de gheață, extaziată de aromele și tăria licorii, fără nicio treabă cu lumea din afara paharului. Poate că ar fi trebuit să rămân și eu alături de lumea lor mică, însă eram prea marcat de ceea ce văzusem cu numai câteva ore înainte în lumea reală, imensă și atât de zbuciumată, care ascunde atâtea povești inimaginabile, pe lângă care trecem de cele mai multe ori indiferenți, crezând că lumea noastră este centrul universului și nimic nu este mai însemnat decât existența noastră. Egoiști și egocentriști, bieți actori fără public, asta suntem, deși avem permanent bilete de vânzare la un spectacol care nu interesează pe nimeni, pentru că fiecare posibil spectator al piesei noastre este el însuși un actor care își etalează povestea, dar nici noi nu suntem interesați de povestea lor, pentru că, nu-i așa, noi înșine suntem cei mai mari dramaturgi, regizori, actori și vânzători de iluzii care, în fapt, până și nouă ne creează un interes fals.
Pe femeia cu cărucior o vedeam aproape în fiecare seară pe Cabra Road, venind dinspre centrul orașului și mergând, bănuiam, către casă. Era o doamnă elegantă, subțire și cu părul albit complet, care nu numai prin ținuta îngrijită, ci și prin atitudine arăta că este de condiție bună. Parcă și căruciorul de supermarket îl împingea cu o anumită demnitate, în ciuda prea plinului ce-l îngreuna, de parcă ar fi cărat acolo nu lucruri neînsemnate, nimicuri adunate cine știe de pe unde, ci moștenirea unei generații pe cale de dispariție, pe care se străduia s-o păstreze intactă, până când va găsi pe cineva demn să i-o transmită. Chiar și cerșetorul cu fluier din fața magazinului Spar, Sean Fluierici, cum era cunoscut în cartier, o saluta cu un respect demn, de parcă i s-ar fi adresat unei regine. Nu-i vorbă că Sean Fluierici era respectuos cu toată lumea, își cunoștea interesul de cerșetor doar, care presta totuși un act artistic, nu era un milog oarecare, dar pentru Femeia cu cărucior se vede treaba că avea un respect aparte. Probabil că știa povestea femeii sau pur și simplu demnitatea ei îi impunea.
Se auzise că femeia făcea parte din familia Butler, fosta proprietară a castelului din Kilkenny, însă din 1969, de când statul irlandez preluase castelul, ea nu se putuse împăca cu pierderea locului în care copilărise și, în ciuda faptului că avea o situație materială mai mult decât satisfăcătoare, acest lucru nu ajutase să rămână lucidă în mijlocul unei lumi pe care nu o recunoștea a fi a ei, căreia nu simțea că îi aparține. Istoria familiei, care se întindea pe durata a șase secole, timp în care ei fuseseră stăpânii unor întinse domenii și a numeroși supuși, îi zvâcnea în fiecare celulă și se împotrivea lumii în care era nevoită să trăiască, ea, o marchiză de origine engleză, descendentă a Butlerșilor, care domniseră peste șase sute de ani în ținuturile din centrul Irlandei. Nu-i iertase niciodată bunicului ei, James Arthur Norman Butler, Marchiz de Ormonde, faptul că nu mai fusese în stare să administreze domeniul și vânduse castelul pe nimica toată statului irlandez.
În seara asta, Femeia cu cărucior era parcă mai absentă decât de obicei. Ne fusese auzită vreodată să adreseze cuiva un singur cuvânt. Deși privirea ei nu era în vreun fel jignitoare, trecea cumva peste sau prin cel care i se adresa. Era politicoasă și se oprea de fiecare dată când cineva îi vorbea, dar niciodată nu răspunsese prin cuvinte, ci numai printr-o atitudine indiferentă, ca și cum ar fi fost acolo numai fizic. Pe Grafton Street o cunoșteau toți cerșetorii și drogații care-și făceau veacul acolo. Oricât ar fi fost de surescitați, pentru Femeia cu cărucior arătau respect și o atitudine protectoare. Îi fascina atitudinea ei mândră, deși era clar că nu înțelegeau de unde vine această mândrie. O vedeau în fiecare dimineață urcând cu căruciorul ei dinspre Trinity College, uitându-se din mers la vitrinele magazinelor de lux și intrând în Stephen’s Green Park, unde se plimba pe aleile din jurul lacului, neputându-și lua privirea de la rațele ce pluteau pe apă într-o nemișcare sobră, de parcă ar fi fost stăpânele timpului. O văzusem și eu o dată prin parcul acela și chiar o salutasem, din reflex, desigur, văzând o figură cunoscută, însă nu mă auzise, altminteri s-ar fi oprit să se uite cumva și prin mine, ca prin toți oamenii care o opreau din trecerea ei continuă prin oraș. Nimeni nu o văzuse odihnindu-se pe vreo bancă. Singurele ei momente de pauză erau când o oprea cineva să-i vorbească sau atunci când căuta prin pubelele de gunoi. Nimeni nu știa ce căuta, pentru că niciodată nu lua nimic de acolo. Femeia aceasta era un mister total, dar oamenii din drumul ei se obișnuiseră cu acest lucru, așa că nu o mai luau în seamă.
Cum spuneam, în seara asta Femeia cu cărucior se purta mai ciudat chiar decât de obicei. Mergând spre parcarea unde îmi lăsasem mașina, am văzut-o traversând strada fără să se asigure, cum făcea întotdeauna. Noroc că șoferii o văzuseră din timp și opriseră. Nimeni nu o claxonase. În fața magazinului Spar de pe Cabra Road se oprise în dreptul tomberoanelor, însă de data asta nici măcar nu mai ridicase capacele. Se uita cu privirea ei inexpresivă la căruciorul încărcat cu nimicuri. Un grup de adolescenți gălăgioși venea dinspre Phisborough. Trotuarul era prea îngust, blocat de pubelele de gunoi și de căruciorul femeii oprit în dreptul lor, așa că tinerii, în entuziasmul lor sporit și de alcoolul pe care-l băuseră, nu se puteau împiedica în drumul lor prin viață de un obstacol atât de neînsemnat, așa că, însoțindu-și gestul de strigăte războinice, au smuls căruciorul din mâinile femeii și l-au împins în mijlocul străzii. Un taxi l-a lovit în plin, împrăștiind toate acele nimicuri pe asfaltul ud de ploaie. Urlând, femeia s-a năpustit în mijlocul străzii, căutând disperată printre lucruri. În cele din urmă, a găsit o păpușă, înfășurată în niște cârpe murdare, pe care o strângea la piept, legănând-o și legănându-se. Părea să-i cânte ceva și, din când în când, îi șoptea: “Copilul meu, copilul meu…”
O mașină Garda și două de Pompieri au ajuns imediat după incident. O femeie ofițer a reușit s-o ridice pe Femeia cu cărucior și, încercând să-i ia păpușa din mână, a observat că nu era o păpușă adevărată, ci un bebeluș mumificat.
09 februarie 2025
Be First to Comment