La sfârșit de septembrie, coasta Mediteranei (nu din el, din mine) este, probabil, cel mai potrivit loc pentru a-ți petrece o săptămână de concediu. Dacă această coastă mai este și în sudul Cataluniei, ceva mai jos de Tarragona, atunci poți fi sigur că ești în locul potrivit, la momentul potrivit. Anul ăsta ne-am petrecut o parte din concediu în România, în a doua jumătate a lunii iunie. Dincolo de bucuria întâmplărilor de-acolo, temperaturile ne-au rupt în două. Eram doi, deci patru jumătăți, așadar ne-au rupt în patru. Păi la Salou a fost raiul pe pământ! 26-30 de grade, soare, apa caldă în mare… Ce să-ți mai dorești? Un scârțâit, să te readucă în lumea căreia îi aparții. Și a venit scârțâitul.
Vacanță, vacanță, dar nu puteam rata ocazia de a-l întâlni pe Paul Gabor, colaborator la revista Itaca, pe care o și luasem cu noi, în câteva exemplare, să o dăruim celui ce semnase câteva texte glorioase în numere diferite. Ne-am întâlnit prima dată miercuri. Ne-a așteptat în holul hotelului și ne-a condus la venerabila lui Octavia, parcată nu departe, care se încinsese așteptându-ne, așa că Paul a coborât geamurile. Ce simfonie! Ce acorduri clare și pe alocuri pronunțate! Dintr-odată m-au năpădit amintirile și nostalgia tinereții a pus stăpânire pe mine, amintindu-mi de vechea mea Dacie 1310. Ba, atunci când a coborât și geamurile de pe stânga, aproape că mi-au dat lacrimile. Căutând mai adânc în trăirile mele din tinerețe, am asociat pe loc scârțâitul geamurilor de pe stânga Octaviei lui Paul cu frecarea verde-prăzulie a sticlei pe cartonul primei mele mașini, deja celebrul Trabi, personaj în câteva dintre povestirile mele. Turiștii din Salou întorceau capul mirați spre sunetul ce invadase străzile, altminteri liniștite în acest sfârșit de septembrie, ale Saloului. Paul, deși obișnuit cu scârțâitul, o fi sesizat mirarea din jur și a simțit nevoia unei explicații. Cam scârțâie. Ar trebui să le ung, dar e prea mare bătaie de cap să demontez ușile și oricum e timpul să schimb mașina asta, așa că nu-mi bat capul. Zic, lasă că nu-i rău. Octavia are personalitate. Și ne-a dus Paul în orășelul lui, o minunăție, la numai câteva minute de Salou, unde ne-am bucurat de intimitatea străduțelor înguste și a clădirilor calde și cochete. În câteva minute am cutreierat aproape tot cartierul în care locuiește Paul. De fapt, cartierul este orașul întreg. Un loc în care să trăiești și să nu mai pleci. Un orășel în care aproape fiecare locuitor are cârciuma lui, atât de multe se găsesc acolo. Paul, om deschis și îndatoritor, are mai multe. Mă cunoșteau birtașii toți, tu nu m-ai cunoscut… După ce s-a salutat cu câțiva, ne-am oprit la restaurantul unui chinez. Mâncare bună, bere bună, prețuri mici… Nu v-am spus că acolo este raiul pe pământ? Totuși, cred că prietenia lui Paul cu cârciumarii din cartier, veche de aproape douăzeci de ani, se va duce pe apa Mediteranei în curând. Cum de ce? Păi dacă Paul nu mai bea alcool! Dar am înțeles (abia după ce ne-am reîntors la Dublin) de ce ne-a dus Paul în cartierul lui. Să-și mai spele obrazul față de cârciumari. Două beri ale mele și un gin tonic al Doriei n-o însemna mult pentru venitul cârciumioarei, dar tot e ceva. Berea fără alcool a lui Paul nici n-o pun la socoteală.
Când ne-a dus înapoi la hotel, aceeași poveste. Urcat în venerabila Octavia, lăsat geamuri dreapta jos, scârțâit ca de Dacia 1310, lăsat geamuri stânga jos, scârțâit de Trabant, în jur nimic. Niciun trecător nu întorcea capul. Niciun câine nu ciulea urechile. Nici măcar frunzele nu tresăreau. Nimic. Pesemne că, în cartierul lui, toată suflarea era familiarizată cu simfonia octaviană.
A doua întâlnire a fost sâmbătă. Zice Paul, vedeți că vin să vă iau de la hotel pe la 3-3.30. Parchez undeva pe stradă. Cum ne găsim? Cobor geamurile de la mașină pe partea stângă. L-am reperat auditiv încă de la recepție. Pe stradă, aceleași întoarceri mirate de capete. Un pechinez și-a băgat coada între picioare, a lăsat urechile în jos și a început să schelălăie ca un apucat, de nu mai știa stăpânul, un maltez, ce să-i facă. Am plecat, cu Paul coborând și ridicând geamurile, după cum o cerea temperatura din mașină. Eu cred că dorea să puncteze anumite accente ale discuției, marcându-le când cu un scârțâit, când cu altul.
Ajunși în fortăreața Negustorului de pipe, negustor care a scris și Rapel, dar și Mediterana din mine (adică din el), Paul ne-a dezvăluit sufletul lui. Ne-a arătat colecția de pipe. Scumpe, rare, extrem de personale. Spre finalul întâlnirii, extrem de plăcute, cu discuții interesante în care am atins teme de la festivaluri, târguri, chermeze literare până la reviste, autori, edituri, librării și proiecte de cum am putea înlesni vânzarea de carte spre binele cititorului, al editurilor, dar și al scriitorului, l-am prins într-un moment sensibil și l-am rugat să fumăm împreună o pipă. Eu nu mai fumez de 14 ani, așa că a fost un moft, însă gestul reprezenta un moment de apropiere, de testare. Fostul Negustor de pipe și restaurator, acum rămas numai colecționar, și-a dezvăluit latura sensibilă și simțitoare, așa că a consimțit, alegând două pipe din colecție, pe care le-am umplut cu un tutun nou, pe care încă îl experimenta, și le-am descântat în balconul lui generos, alături de un savuros rom dominican, eu, de un vin rose, Doria, și de cumințenie, Paul. A zis el pe Facebook că a fost cuminte și a primit cărți și reviste de la dublinezi… Am fost și noi cuminți, pesemne, și am primit deschiderea sufletească a lui Paul. Chiar ne-a mărturisit la un moment dat că nimeni nu a mai fumat din pipele lui. Apreciez.
Târziu în noapte am coborât în stradă, unde ne aștepta venerabila Octavia să ne ducă la Salou. Discuțiile aprinse continuau în acest timp, încât nici nu am mai băgat de seamă scârțâitul ce însoțea coborâtul de geamuri. Nici măcar pe stânga. Deveniserăm de-ai locului.
A fost una dintre cele mai plăcute vacanțe ale noastre, iar asta s-a întâmplat, în mare măsură, datorită întâlnirii cu Paul și a scârțâitului octavian.
03 octombrie 2024
Be First to Comment