Zilele trecute ne-a vizitat Emanuel Pope la Dublin. Nu ne mai văzuserăm de mai bine de doi ani și, ca de obicei, discuțiile noastre aveau loc în balcon, deasupra lumii, pe teme lumești și literare. Se nimerise că tocmai lărgiseră strada pe care locuim, iar pe trotuarele generoase făcuseră, din loc în loc, niște pătrate în interiorul cărora puseseră pietriș. Ne gândeam că vor planta copaci acolo. Într-o dimineață, Emanuel a intrat în vorbă cu câțiva muncitori care, din întâmplare, erau români, și așteptau răbdători să înceapă munca. Știau că se vor ocupa de pătratele din trotuar, dar nu știau exact ce aveau de făcut. A venit șeful lor, tot român, dar nici el nu avea idee ce vor face. Trebuia să vină un șef mai mare să le spună care e proiectul. Ne-am întors în balconul nostru, prinzându-ne în discuțiile obișnuite. În cele din urmă, am văzut că s-au apucat de săpat și scoteau pământ din gropile pătrate. Venise, între timp, șeful cel mare. Irlandez. Sigur vor veni și copăceii pe care-i aveau de plantat. Luându-ne cu altele, abia pe la amiază am băgat de seamă că începuseră să toarne beton în locul pământului ce-l scoseseră. Ne-am amintit de bancul cu cei doi muncitori care, unul înainte săpa un șanț, iar cel de-al doilea venea în urmă și-l astupa. Întrebați de ce fac asta, au răspuns că lipsea un coleg, care trebuia să întindă cablul în șanț. La noi lipsea cel care să pună copacii în groapă. Totuși, fiind în Irlanda, nu în România, ne-am zis că sigur are un rost munca asta, așa că, în viziunea noastră, neapărat în pătratele alea vor amplasa statui. Nu a mai durat mult până să facem un scenariu în care noi concesionam pătratele respective (erau vreo 20), construiam pe ele socluri și le vindeam scriitorilor români. Eram siguri că nu vom duce lipsă de mușterii, cunoscând dorința scriitorilor de a-și asigura încă din viață nemurirea literară, iar faptul de a figura cu bust în mărime naturală pe aleea scriitorilor români din Dublin nu era lucru puțin, așa că 1000 de euro ni s-a părut o sumă acceptabilă. Mai bând, mai vorbind, mai analizând, am ridicat suma la 5000. Totuși, văzând că avem numai 20 de pătrate, am stabilit că e neapărat nevoie de licitație. Cine știe la ce sume astronomice s-ar fi ajuns!
Am lăsat un pătrat, ultimul din capătul străzii, pe care să ridicăm, pe propria cheltuială, Monumentul Scriitorului Necunoscut, cu un bust numai formă, fără trăsături distincte, ca un omagiu pentru toți acei scriitori care nu vânează gloria, ci scriu pentru că nu pot altfel; care nu cultivă relații de grup, ci participă la evenimente culturale numai pentru a se încărca de emoție și bucuria creației semenilor lor; care nu au nevoie de recunoașterea valorii prin cumpărarea de diplome, premii și apartenența la asociații mincinoase, ci își conștientizează valoarea scrierilor, știind că nu se păcălesc ei înșiși, nicidecum să-și păcălească cititorii; pentru toți aceia care, deși talentați, nu au vizibilitate din cauza impostorilor ce invadează piața cărții cu lucrări anoste, ducând în derizoriu un domeniu atât de sensibil cum este cel al creației literare. Și totuși, acest monument ar fi fost ultimul, în capătul aleii. Câți dintre privitori ar fi ajuns până acolo? Câți, copleșiți de măreția primelor 19 busturi, ar mai fi înțeles mesajul ultimului bust? Dar dacă strada literaturii ar fi prost concepută? Dacă accesul s-ar face prin capătul ei celălalt?
Impostura în literatură, deși greu de crezut, aduce mereu argumente care să o justifice. Chiar dacă lucrurile ar trebui să fie simple, talentul românilor de a le complica nu are limite. Astfel, există înțelegere pentru puzderia de scriitori pensionari care au acces în USR, mai degrabă pentru a-și spori veniturile decât pentru glorie, fără ca scriitura lor să însemne ceva, însă vânzătorii de socluri nu scapă ocazia de a exploata slăbiciunile omului.
Într-o țară în care vânzarea de carte este insignifiantă, puzderia de edituri scot cărți pe bandă rulantă. Contra cost, evident, și fără o minimă selecție. Că aceste cărți nu ajung în librării, sau dacă ajung rămân pe rafturi, nu interesează pe nimeni.
Dacă n-ar fi cumpărători, nici vânzătorii de socluri nu ar avea cui vinde aceste minciuni. Și unii și alții sunt la fel de vinovați.
Multe, prea multe reviste, publică tot ce primesc la redacție. Tot fără selecție și, mai grav, fără corectură. Tot o vânzare de socluri este și aceasta, pentru că nu de puține ori ni s-a zvârlit în față argumentul că “am publicat în atâtea reviste importante!”.
În ultimii ani au apărut o sumedenie de asociații literare. Nu-i rău, atâta timp cât fac lucrurile onest. Din păcate, sunt mijloace create pentru vânzarea de diplome, titluri, medalii și făcut trocuri între diferiți organizatori de evenimente. Sunt și excepții, desigur.
Întâmplător am ajuns în juriul unui concurs pentru elevi. Este trist că strădania organizatorului și a unei părți dintre concurenți este umbrită de această meteahnă de neînțeles a unora dintre noi de a înșela. Vorbesc despre copii, părinți și profesori în egală măsură. Și nu te poți opri să te întrebi: cui prodest? Cine și de ce ar face așa ceva? Care ar fi foloasele? De ce să ne construim socluri false și șubrede încă de la intrarea pe acest drum delicat al literaturii?
Și de la vânzarea de socluri până la urcarea încă din timpul vieții a propriei grandori pe acestea nu mai e decât un pas, pe care nu puțini se-ncumetă să-l facă. E trist că ei nu văd grotescul situației și își expun micimea pe socluri cât mai înalte.
Notă explicativă: Revista Itaca, de la începuturile ei, din 2013, și până acum, nu a făcut, nu face și nu va face în veci comerț cu literatura. A refuzat și va refuza întotdeauna trocurile, înțelegerile și reciprocitățile dubioase. Mai deloc pentru noi și mai mult pentru adevărații scriitori, îndrăgostiți de actul creației. Aici nu se vând socluri.
Revista Itaca: 4 ianuarie 2013 și 16 iunie 2021, Dublin
Be First to Comment