Interviu Mircea Baniciu: “M-am născut sub o stea norocoasă.”

– pentru Revista Itaca Dublin (Viorel Ploeșteanu)

1. Mircea Baniciu este un nume recunoscut și apreciat în rândul iubitorilor de muzică din România. Credeți că drumul lui ar fi putut duce în altă direcție dacă nu s-ar fi întâlnit cu Phoenix?

Mircea Baniciu: Cu siguranță. Eu, în 1970, intrasem la Arhitectură, în Timișoara, și eram hotărât să fac treabă. Asta pentru că mi-a plăcut și aveam calitățile necesare, iar după terminarea facultății urma să devin arhitect. Muzica pentru mine a fost un hobby. Nu a fost niciodată un scop în sine. Învățasem ceva muzică în copilărie, știam despre ce este vorba, însă nu într-atât încât să devin profesionist. În cazul că nu ar fi apărut Phoenix, cu siguranță astăzi aș fi fost arhitect. Mie muzica mi-a schimbat viața complet, așa cum le-am spus și colegilor de trupă, care toți aveau pregătire serioasă în domeniul muzical.

2. Sunteți de profesie arhitect. A contat această pregătire în imaginea de ansamblu pe care ați creat-o muzicianului Mircea Baniciu în lunga dumneavoastră carieră?

Mircea Baniciu: Aș putea spune că orice fel de școală este utilă, în sensul că o școală îți poate construi caracterul, mai cu seamă în cazul meu, unde arhitectura a fost o pasiune și mi-a schimbat optica asupra a tot ceea ce înseamnă artă, filosofie, spectacole… În facultate am învățat să facem case, însă și comunicarea cu oameni de calitate în acei ani m-a ajutat să-mi formez o imagine corect proporționată asupra vieții.

3. Fiica dumneavoastră, Ana Baniciu, este un muzician foarte talentat. Probabil că ați contribuit mult la consolidarea cunoștințelor ei muzicale. În ce măsură (dacă se întâmplă acest lucru) îi influențați stilul și direcția în care își îndreaptă muzica?

Mircea Baniciu: Ana a fost și este un copil foarte, foarte talentat (pentru mine tot copil este), iar persoana care a descoperit-o încă de mic copil a fost o verișoară de-a mea, mătușa ei, care e profesoară de muzică și care era într-o legătură strânsă cu doamna Codreanu, una dintre coordonatoarele corului Allegretto, de la Palatul Copiilor, astfel încât Ana a ajuns acolo încă de la vârsta de 5-6 ani și, din acel moment, a început să facă turnee. A fost în Rusia, Japonia, Canada, Egipt… Avea mai multe vize în pașaport chiar decât mine! Era clar că direcția pe care urma s-o aibă era asta. Mie nu prea mi-a convenit și am încercat să-i explic că, o carieră de spectacole în muzică, unde sunt atât de multe turnee, nu e foarte simplă și există riscul să o dea în bară. Îi spuneam că o fată, o femeie, trebuie să-și facă o familie. Eu fiind un filo-german convins, admirator al ordinii și disciplinei germane (în Timișoara am avut mulți prieteni nemți), am dus-o pe Ana la grădinița germană, școala germană, liceul german și chiar facultatea (ASE) a făcut-o în limba germană. Abia după aceea s-a apucat de o școală de televiziune, să facă muzică serios, moment în care i-am zis, așa cum îmi spusese și mie mama odinioară: “Măi, dar tu nu te mai apuci odată de treabă serios?”, iar mi-a răspuns: “Dar tu cum ai făcut?” Și are dreptate, că și eu am terminat Arhitectura și nu am făcut mai mult de două case în viața mea. Într-una dintre ele și locuiesc, de altfel. E greu să schimbi natura lucrurilor, atâta timp cât este făcută în așa fel încât să te definească, iar Ana o duce foarte bine. Probabil se va căsători în curând și nu știu dacă chiar va continua în cariera aceasta. Are altele de făcut mult mai importante.

4. Nicu Covaci susține că ați fost singurul membru Phoenix care a refuzat să treacă fraudulos frontiera împreună cu trupa, în 1977. Dumneavoastră spuneți că ați discutat cu el și nesiguranța traiului care vă aștepta în Germania v-a făcut să rămâneți în România, ceea ce s-a dovedit a fi o decizie înțeleaptă. Cariera dumneavoastră a înflorit, în timp ce Phoenix nu a reușit să confirme “afară”. A fost noroc, intuiție sau o analiză lucidă și bine argumentată rămânerea dumneavoastră?

Mircea Baniciu: Cred că a fost o analiză lucidă și bine cumpănită. Eu am fost întotdeauna un tip foarte precaut cu întâmplările din viața mea și am avut în foarte multe momente dreptate. Am gândit lucrurile așa cum, în mod normal, ar fi trebuit să gândească și Covaci. Nu cred că era loc pentru muzica noastră în Germania. Covaci a crezut că este Dumnezeu pe pământ. După Cantafabule, discul care a fost o minune și a avut un succes extraordinar, era oarecum de înțeles. Însă trebuie să lămurim un lucru. Discul ăla nu a fost făcut numai de el (n.n. Covaci). În spatele nostru a fost, în perioada aceea, o întreagă echipă. Au fost niște oameni care au contribuit esențial la realizarea lui. Aveam textieri, regizori, oameni cu care ne sfătuiam tot timpul. Covaci și-a asumat la un moment dat toată izbânda, dar n-a fost așa. Noi n-am fost singuri. Phoenix a fost o trupă cu numeroase idei, mult distanțată de tot ceea ce se întâmpla atunci în muzica românească.

5. V-ați întors de două ori în Phoenix și tot de atâtea ori ați părăsit grupul, în urma unor divergențe cu Nicu Covaci. Timpul a dovedit că amândoi sunteți caractere puternice și voci importante în muzica românească. Cine a provocat conflictele și care au fost cauzele?

Mircea Baniciu: Conflictele s-au generat singure, zic eu, din cauza comportamentului lui Nicu (n.n. Covaci), care a fost ușor despotic și uneori nu înțelegea exact lucrurile care se petreceau în jurul lui. Mie îmi era greu să accept, pentru că prinsesem deja o perioadă de libertate, în care aș putea spune că nu mi-a mers deloc rău, așa că, să mă înrolez iarăși într-o echipă în care lucrurile n-au mers niciodată, dar niciodată, așa cum ar fi trebuit, din cauza, poate, a neîncrederii unora dintre noi, nu ar fi fost cea mai bună opțiune. Au fost mai multe puncte de vedere care m-au determinat, după 1989, să încerc să revin în Phoenix, să plec și să revin, până când n-a mai fost cale de întors.

6. Se vorbește despre un mare concert Phoenix 60, care să reunească toți membrii trupei de până acum. Știu că pretindeți scuze de la Nicu Covaci pentru a vă urca pe scenă alături de el. În ce stadiu sunt discuțiile dintre dumneavoastră, legat de acest concert?

Mircea Baniciu: Noi suntem la stadiul unui proces, pe care Nicu Covaci l-a intentat trupei vechi, a mea, a lui Ioji Kappl, a lui Mani Neumann… Nu știu dacă e și Țăndărică (Ovidiu Lipan). Este un proces prin care ni se interzice să cântăm piesele Phoenix. Este un verdict judecătoresc, pe care l-am luat drept valabil, altminteri s-ar fi lăsat cu tot felul de nebunii, motiv pentru care noi am renunțat la melodiile Phoenix. Iar acum, pentru a cânta din nou împreună, va trebui să renunțe la toată nebunia asta. Eu îl consider un proces împotriva firii. Acesta a fost momentul în care lucrurile au luat-o pe un drum greșit. Ar fi trebuit să rămânem prieteni, cum am fost la început. Dacă se vor rezolva aceste probleme, atunci nu cred că mai există vreun impediment să nu aibă loc concertul aniversar, deși cicatricile nu se vor șterge niciodată. Rămân niște urme.

7. În ceea ce-i privește pe iubitorii de muzică Phoenix, nu cred că sunt interesați neapărat de conflictele dintre muzicieni. Pentru ei ar fi o bucurie imensă ca trupa să susțină un concert aniversar. Ar putea fi orgoliile unor mari muzicieni mai mari decât ceea ce dorește publicul pentru care au performat întotdeauna?

Mircea Baniciu: Eu cred că da, pentru că orgoliile acestea sunt foarte greu de gestionat. După atâția ani, în care s-au întâmplat tot felul de lucruri neplăcute (mă refer și la aspecte financiare), fiecare dintre noi am devenit precauți și temători în ceea ce privește orice fel de acțiuni demarate de Nicu Covaci. Probabil că organizarea va fi făcută de așa manieră încât să nu depindem foarte tare de Nicu. Ar putea fi o “Acțiune Phoenix”, care să genereze evenimentul ăsta frumos și fără stres. Însă nu va fi ușor, mai cu seamă că a început și războiul ăsta (n.n. Rusia cu Ucraina). Le-am spus și celor care m-au sunat, cu organizarea, că, fără sponsori serioși, nu se poate face un eveniment de o asemenea anvergură. Eu încă sunt sceptic, cu un mare semn de întrebare, deși, sincer vă spun, mi-l doresc și eu, dar nu în anumite condiții.

8. Ați înființat două trupe care au în componența numelui cuvântul “Pasăre”. Are legătură cu apartenența dumneavoastră la Phoenix? Ați simțit că Phoenix face parte din muzicianul Mircea Baniciu mai mult decât i-a aparținut Mircea Baniciu Phoenix-ului?

Mircea Baniciu: Normal! Nu știu dacă toate au legătură. Poate ultima pasăre să aibă mai mult legătură cu Phoenix. Mă refer la Pasărea Rock. Numele Pasărea Colibri la inventat Florian Pittiș. El a venit pe scenă alături de mine, la un concert în Râmnicu Vâlcea, în timp ce Phoenix cânta la Sala Palatului, în București, cu un solist olandez, și a spus: “L-am degradat pe Baniciu de la cea mai mare pasăre la cea mai mică, pasărea Colibri”, iar la final a anunțat: “A fost Mircea Baniciu și Pasărea Colibri”, care erau ei, în spate (Florian Pittiș și Mircea Vintilă). După acest spectacol, Florian Pittiș a început să primească scrisori la radio, unde avea o emisiune muzicală, în care era întrebat când mai cântă Pasărea Colibri. În ceea ce privește Pasărea Rock… Mă tot întâlneam cu Ioji Kappl, basistul trupei Phoenix, care e și un orchestrator foarte bun și un instrumentist nemaipomenit, are și piese compuse de el în contextul Phoenix, și el tot zicea: “Hai să facem ceva!” Pentru că noi, eu, Ioji și Țăndărică, ne tot întâlneam (eram deja trei Phoenicși), am decis să facem un proiect, pe care l-am numit, în urma votului asupra mai multor propuneri, Pasărea Rock, care era și numele unei piese compuse de Ioji Kappl pe vremea Phoenix-ului. În noua trupă e mai multă rockăreală.

9. Cum selectați versurile pentru muzica din ultimii ani? Luați din clasici sau căutați textieri pentru muzica creată?

Mircea Baniciu: Am mai luat și din clasici (Topârceanu, Minulescu, George Țărnea), dar majoritatea textelor au fost scrise pentru mine special de Dan Verona, care a compus și după ce i-am dat melodia, dar și înainte.

10. Muzicianul Mircea Baniciu s-a bucurat de-a lungul carierei de un mare și binemeritat succes la public, ceea ce, în mod firesc, i-a adus și bunăstarea materială. Totuși, nu ați simțit niciodată imboldul de a confirma și în muzica internațională? De ce nu a plecat Mircea Baniciu niciodată din România?

Mircea Baniciu: Le-am spus și colegilor din trupa Phoenix, la momentul de început, că nu mă interesează repertoriul străin. Hai să facem o chestie autentic românească! Atâta timp cât muzica mea autentică și românească a fost și este respectată aici, continui să cânt în România și o duc destul de bine. Ideea este că nu am avut nicio solicitare să cânt afară. Am avut ceva în timpul Păsării Colibri, dar nu foarte important. Au fost, desigur, turnee în SUA, Canada, Germania, Belgia și multe alte țări, dar niciodată cu o afirmare atât de solidă cum au avut-o moldovenii (n.n. O-zone) cu Ma ya hi, ma ya ho, să intru pe toate posturile, să mă asculte toată lumea. Eu la așa performanță nu am ajuns și nici nu cred c-o să ajung! Versuri ca Ma ya hi, ma ya ho nu mi-au intrat în repertoriu și nici nu m-am gândit vreodată să compun așa ceva.

11. În ce măsură i-a influențat muzica viața lui Mircea Baniciu și în ce fel a personificat Mircea Baniciu lumea muzicii din România?

Mircea Baniciu: Muzica mi-a schimbat viața de la început și total, pornind de la Phoenix și până azi. N-aș fi crezut la început să am curajul să urc pe scenă și să am atâta succes, pentru că am ajuns să umplu sălile, iar unde scrie Baniciu pe afiș se cam vând biletele. Sunt mulți care mă iubesc, mulți care au încercat să cânte ca mine, care îmi vor piesele, numai că piesele mele nu sunt deloc simple și sunt destul de greu de interpretat. Cel mai important cântec pentru spectatori este, de fapt, Andrii Popa, pe care l-am compus în 1974 și la care nu m-am gândit niciodată că va ajunge hit național. Ba chiar am primit un video din Kazahstan, unde se pare că Andrii Popa este un fel de imn național, bineînțeles, cu versurile schimbate. Pe YouTube apare această melodie interpretată de o orchestră simfonică, de un cor de copii sau de corul armatei din Kazahstan. Iată că am pus și eu umărul la ceea ce s-a făcut muzical în România!

12. În această toamnă este foarte posibil să aibă loc un concert Phoenix la Dublin. Sunt discuții în acest sens. Știu că și dumneavoastră aveți în plan un concert la Dublin în luna mai. Ar fi posibil ca iubitorii muzicii Phoenix să-i vadă în toamnă, împreună pe aceeași scenă, pe Mircea Baniciu și Nicu Covaci?

Mircea Baniciu: Nu cred, nu cred! Cred că nici el nu și-ar dori și nici eu. Nu cred că un asemenea eveniment ar putea avea loc, pentru că Nicu ar veni cu oamenii lui, din noua trupă Phoenix, iar eu aș veni cu oamenii mei din vechiul grup Pasărea Colibri, mă refer la Vlady Cnejevici și Mircea Vintilă. Și nici nu cred că ne-am simți confortabil, deși pentru spectatori, pentru fani, ar fi o bucurie. L-am întâlnit odată pe Nicu Covaci la Sala Palatului (în București), la Festivalul Om bun, al lui Victor Socaciu, unde îl văzusem în culise, și l-am invitat alături de mine pe scenă. El a acceptat și l-am prezentat, într-o formulă haioasă, ca pe un tânăr plin de forță și talent, promițător, iar când a intrat pe scenă și publicul l-a văzut, s-au ridicat toți în picioare, aclamând. A fost o chestie extraordinară. Extraordinară! A fost un moment în care am cântat noi doi, acompaniați de Cnejevici, care știe toate piesele Phoenix. A fost un moment care a oferit emoții. Un succes maxim.

13. Se va putea bucura publicul din Dublin de un concert Mircea Baniciu în această primăvară, unde să asculte atât piesele vechi cât și pe cele noi?

Mircea Baniciu: Sigur că da. Acum, în măsura în care ostilitățile se vor reașeza și ni se va permite să cântăm și noi piesele Phoenix, le-am putea oferi publicului, pentru că aceste piese încă se poartă. Sunt căutate și ascultate.

14. O întrebare de final, mulțumindu-vă în același timp pentru disponibilitatea la dialog! În diaspora trăiesc foarte mulți români. Se vorbește despre un număr de 4-5 milioane. Marea majoritate se preocupă de viața social-culturală din România. Care sunt conexiunile dumneavoastră cu această Românie din afară și ce mesaj le-ați transmite iubitorilor muzicii dumneavoastră prin intermediul Revistei Itaca Dublin?

Mircea Baniciu: Legăturile mele cu cei de afară sunt destul de puternice, pentru că majoritatea prietenilor din copilărie sau din perioada de început a muzicii mele, ba chiar din facultate, sunt afară și comunicăm frecvent. Țin mult la vechile mele prietenii, pentru că sunt cele mai adevărate. Admir curajul celor care au ajuns acolo (n.n. în străinătate) și au luat-o de la capăt. Constat însă că, pe măsură ce trece vremea, foarte mulți dintre ei se întorc acasă. I-am reîntâlnit pe străzi în Timișoara, București, Cluj și pe unde am mai umblat. Este de apreciat curajul tuturor celor care, fiind nevoiți să plece, au luptat să-și construiască o nouă viață. Eu m-am născut sub o stea norocoasă.

la început de martie, 2022

Mircea Baniciu este unul dintre cele mai importante nume ale muzicii folk din România.
Născut la Timișoara, în data de 31 iulie 1949, avea să-și petreacă în orașul de pe Bega anii de formare intelectuală și muzicală. După ce activează ca folkist prin cluburile din Timișoara, unde a și fost remarcat de Nicu Covaci, este cooptat în trupa Phoenix ca solist vocal, în 1971, după plecarea lui Moni Bordeianu în SUA.
În 1977, după ce membrii formației Phoenix părăsesc România ascunși în instalația de sunet a lui Nicu Covaci, Mircea Baniciu rămâne în țară și începe cariera solo. În 1979 îi apare primul album solo, scos de Electrecord fără ca artistul să știe. La începutul anilor ’80 apare albumul Tristeți provinciale, al cărui titlu nu a mai apărut pe copertă, autoritățile statului considerând că tristețea nu reprezintă un cuvânt care poate ajunge la public, așa că publicul avea să numească acest disc “albumul galben”. În anul 1984 apare albumul Ploaia, iar în 1989 albumul Secunda 1. După schimbarea regimului comunist îi apare, în 1991, albumul Secunda 2.
În 1990 cântă cu Phoenix într-un concert. Revenirea se petrece în 1991, la Festivalul Rock ’91, când cântă în fața a 70 000 de oameni.
În 1992 se ceartă cu Nicu Covaci și părăsește, din nou, grupul.
În 1992 fondează Pasărea Colibri, alături de Florian Pittiș și Mircea Vintilă, întâmplător, când, la un concert de Crăciun, la Râmnicu Vâlcea, aceștia au urcat pe scenă alături de el. Ulterior l-au cooptat și pe Vlady Cnejevici (exCompact). Au cântat împreună 10 ani, timp în care au scos cinci albume și un dvd. În 1999 Florian Pittiș s-a retras de pe scenă, în locul lui venind Radu Gheorghe, apoi, după un an, Marius Bațu.
În 2002 revine în Phoenix pentru concertul aniversar de 40 de ani.
În anul 2004 a primit Ordinul Meritul Cultural, în grad de Cavaler, pentru muzică.
În 2005 are un proiect muzical, Tandrețuri pentru femei, cu cei patru corifei, alături de Alexandru Andrieș, Mircea Vintilă și Nicu Alifantis.
În 2007 părăsește din nou Phoenix, după alte divergențe cu Nicu Covaci, pentru cariera solo.
În 2008 primul album Best of Mircea Baniciu.
În 2010 al doilea album Best of.
În 2014 înființează trupa Pasărea Rock, pe care o părăsește în 2020.