S-a discutat mult pe tema limbajului în piesele de teatru, spațiu literar în care dialogul creează personajele. Didascaliile dau relief ambianței și volum personajelor, scenografiei, recuzitei.
Piesa de teatru pe care domnul Viorel Ploeșteanu ne-o propune problematizează o temă care incită curiozitatea diasporei: evantaiul de percepții ale emigranților despre ceea ce au lăsat în urmă în țara de origine, ce i-a determinat să plece, iluziile despre Occident, confruntarea cu realitatea, integrarea. Subiectul este vast, inepuizabil, ceea ce l-a determinat pe autor să se oprească la două puneri în perspectivă prin prisma a două personaje – un el din Irlanda și o ea din Spania.
Într-un aeroport occidental, El și Ea se întâlnesc la poarta de îmbarcare spre București. Timpul de așteptare până la decolare devine scena unei felii de viață în care se întâlnesc idei preconcepute, analize subtile ale anunțurilor din aeroport referitoare la întârzierea unor zboruri, confruntări cu adevărurile fiecăruia, măsluiri, mistificări până la dezvăluirea adevărului ținut în chingile sufletului, acel nespus de dureros real individual. Nespus în trei valențe – adverb (nespus de dureros), substantiv (un nespus bântuie) și adjectiv (gând nespus).
Din punct de vedere literar, dincolo de a cocheta cu genul dramatic (personaje, didascalii, dialog, recuzită), centrul de interes al analistului îl constituie limbajul. Și aici ne permitem să facem referire la Joyce, citat de El în dialogul la cafea/coniac/bere. Personajul mărturisește : ”tot nu m-am prins care-i treaba cu Joyce.” Domnul Viorel Ploeșteanu introduce astfel simultan o referință culturală și una de limbaj. Iar forța operei lui James Joyce rezidă tocmai în jocul cu polaritățile limbajului. Pe scena secundei de viață totul se leagă, devine, se crează, se dezvoltă prin limbaj. La Joyce, limbajul este poetic și jubilatoriu. Autorul român, mucalit, introduce această referință și din acest moment piesa prinde în greutate. Sub masca dialogului futil, impregnat de replici previzibile, mintea spectatorului este pusă la treabă. Scena din fața lui nu mai este o simplă întâlnire în aeroport, o poveste banală de divertisment. La finalul piesei, spectatorul pleacă din sală cu rotițele minții în mișcare, cu întrebări sporitoare, se simte așezat în fața propriilor polarizări și enigme. Pentru spectator, jocul cu sine însuși începe după ce barmanul își va fi sfârșit cântul. Epilogul piesei devine ecoul ce rămâne în spectator și-l urmărește, îl însoțește până în cele mai intime confruntări cu sine însuși.
Dacă acesta a fost pariul piesei, domnul Viorel Ploeșteanu nu doar l-a câștigat, dar se și prezintă ca un autor de forță, un condei înzestrat cu acea rară vână scriitoricească care are darul de a produce seisme în mintea cititorului. Orice scriitor schimbă lumea, orice operă care incită la reflecție pe termen lung scoate la suprafață un alchimist al limbajului.
Cronică de Gabriela Mocănașu (Franța), apărută în Revista Itaca nr. 51
Be First to Comment