Prefață la Ciorile albe, de Fănuș Băileșteanu

         În urmă cu vreo trei ani, tânărul Viorel Ploeşteanu debuta cu o nuvelă mai amplă, Ploaia, apreciată de mulţi oameni de condei, printre care, în primul rând, maestrul prozei româneşti actuale, academicianul Fănuş Neagu, care o şi prezenta.

Acum, cu experienţa dobândită – şi ceva pe deasupra, în privinţa compoziţiei – individualizării personajelor şi nu mai puţin în privinţa stilului (mai poetic la început, realist „actual” şi chiar dur în cele din urmă), autorul vine în faţa cititorilor cu un mic, dar dens roman, care, spre deosebire de prima carte – unde „ploaia” se mişca de la Oborul bucureştean în satul teleormănean, sau/şi invers – este eminamente citadin.

Primele trei personaje (generice) ale cărţii sunt: Toamna (anotimpul melancoliei şi al amintirilor, al disputei dintre Ideal şi Realitate – de fapt tema centrală a cărţii!); un copac secular, Platanus Acerifolia, care-i umbreşte şi ocroteşte pe vieţuitorii bipezi; şi Blocul – „Vila” unor singuratici de pe strada Berzei din Bucureşti, o casă veche, de patru etaje, cu scări de lemn întortocheate.

Ziceam mai sus că romanul este realist şi actual: se vorbeşte în paginile lui, bunăoară, de aderarea la Uniunea Europeană sau de transformarea Leului naţional.

O a patra dimensiune o reprezintă Moartea. E, aici, parcă ceva din – păstrând, evident, proporţiile (întru specificul locului, valoarea, calitatea şi vârsta scriitorului), ceva zic, din atmosfera Muntelui vrăjit al lui Thomas Mann. De altfel, debutul cărţii, cam germano-teutonic, (iar mai apoi o prezenţă feminină captivantă ca şi Madame Chauchat), m-au făcut să mă gândesc, o clipă, la o asemenea… comparaţie.

Dar iată câteva imagini cu care, destul de sumbru, începe cartea lui Viorel Ploeşteanu, prevestind zile nu prea liniştite:

„Vântul se pornise de nicăieri, nebunul…”

„Vârtejuri de praf, amestecat cu primele victime ale toamnei…”

„Bieţi sergenţi de noapte, câinii (peisaj bucureştean? – n.n.) patrulau pe străzi, tăcuţi, lipindu-se de zidurile reci ale clădirilor întunecate…”

„Noaptea părea o vagaboandă rătăcită printre casele părăsite de atâta amar de vreme, încât le murise parcă şi sufletul, măcinat de luptele sterpe ale singurătăţii, toamna îşi găsise tocmai acum să vină…”

Într-un asemenea peisaj bacovian (poetul va fi citat şi el, mai târziu, în carte), apare un prim personaj viu şi mişcător, fiinţă umană – „scriitoraşul” Petruş, care, „îndemnat de nesomn şi de lipsa ţigărilor”, obosit de recitirea unui manuscris, terminat „în urmă cu un an”, dar pe care nu reuşise să-l publice, după ce „i-a bătut în geam bătrânul platan din faţa casei” – voia să iasă în oraş. Era un burlac aproape convins, de 32 de ani, fără voinţa/puterea de a se căsători. Avea nişte „gene dese, părând să ascundă taina a o mie de nopţi nedormite, o mie de cărţi nescrise şi o mie de femei neiubite”. Iubise el multe, dar mai mult câte o noapte, ca artiştii!, însă în nici un caz o mie.  Pentru că era un timid.

Avea el, aşadar, multe iubiri „la activ”, însă, în mare parte, aceste iubiri erau „inventate de el”. Le trăia în visul său de la mansarda blocului de pe strada Berzei.

O iubire reală, mai consistentă, fusese cea pentru adolescenta Anca, dintr-un bloc de vis-a-vis de „casa bunicilor”, dar fata se căsătorise cu un „ochelarist”, care o şi „cam altoia”, punându-i în braţe şi un plod.

Acum, la vârsta sa, Petruş „şi-ar fi dorit o dragoste atemporală, desprinsă de nevoile sociale, cotidiene”. O va avea…

Petruş era şi va rămâne un copil cuminte.

La întoarcere, urcând spre mansarda sa, Petruş „dădu nas în nas cu Martin Garotescu, un bătrânel simpatic, dar cam cârcotaş”. Acesta, împreună cu Costache Gogoneaţă – „de aceeaşi vârstă şi prieteni de când se ştiau în blocul lor”, şi el singur, în apartamentul de vis-a-vis de la etajul 1 – sunt un fel de Moromete şi prietenul său Cocoşilă: se deranjează reciproc, se tachinează, se ironizează, dar se amuză şi se iubesc. Nu pot trăi unul fără altul.

Martin Garotescu este pentru Gogoneaţă un fel de „Grotescu”, iar lui Costache, prietenul moromeţian nu-i spune decât „Băscosul”.

Relaţia şi prezenţa lor vor constitui sarea şi piperul acestui roman. Ei sunt cei care – cum se spune acum – „monitorizează toată strada”.

Iată-l, bunăoară, pe Iosif, „ăl de peste stradă (român get-beget!)”, „cum venea el acasă, în zi de leafă. Sacoşe în stânga, sacoşe în dreapta şi o geantă aruncată peste umăr. În dreapta ducea sacoşele cu mâncare, iar în stânga trăiştile, ceva mai rezistente, cu băutură”.

Histrionic, inteligentul Martin Garotescu îi amintea amicului Costache că o proaspătă văduvă, începând o aventură, a schimbat inscripţia de sub poza soţului defunct din dormitorul conjugal din „Nu te voi uita, Costică!” în, mai scurta, „Nu te… uita, Costică!”

(Moş) Martin avea un nepot – Leonte – care voia să plece în Italia. Cu toată pregătirea făcută (limbă, cultură, istorie, geografie etc.), se va alege praful de visul său italian! Apropos de tema „viaţa nu e vis”!

În blocul din strada Berzei mai locuiau câteva personaje, care de care mai interesante:

• Leopoldina Disescu – o bătrână găsită moartă în „casa” pe care o va moşteni nepotul, ziaristul D.C. (Disescu Cupidon);
• Evelina Lerescu – domnişoară bătrână, fostă pianistă la Opera Română;
• Calistrat Hagiu – de 90 de ani, burlac convins, fost patron al blocului în care locuiau cu toţii, dar pe care l-a pierdut în cheltuielile aventurilor tinereţii;
• Inocenţiu Menelau – un „june” de 78 de ani, muzicant, cam beţiv, veşnic îndrăgostit de domnişoara Evelina, care nu-i dădea şi lui pianina ei, să cânte şi el la ea, pentru că, zicea Evelina, el cântă după ureche, ca un „lăutar”;
• Şi, nu în cele din urmă, tânăra, frumoasa şi tragica Magnolia, mai întâi iubita lui Leonte Pricopan, apoi, după plecarea acestuia în Italia (trist abandon familial – deşi nu se specifică dacă au fost căsătoriţi oficial), soţia „scriitoraşului” Petruş.

Să zăbovim puţin asupra acestor două relaţii, pentru că, de fapt, în jurul lor se învârtesc toate celelalte personaje, toată „acţiunea” (altminteri, statică) a cărţii şi, mai cu seamă, toată filosofia ei.

Leonte Pricopan, cum scriam mai sus, nepotul lui Nea Martin, îşi pusese în cap să se mute în Italia. Învăţase bine limba italiană, istoria, geografia şi istoria artei plastice din peninsula italiană. Nimeni şi nimic nu-l putea opri din visul său.

Merge la o agenţie de voiaj pentru a-şi procura bilete de drum şi acolo o întâlneşte pe frumoasa Magnolia, „asistent manager”. Se vor îndrăgosti din priviri şi Leonte îşi va amâna plecarea. Dar nu sine die.

Magnolia închiriase o garsonieră (la mansardă) în acea „vilă a singuraticilor” şi acolo au trăit şi s-au iubit peste un an de zile. Visul italian al lui Leonte nu se ostoise. Va pleca în cele din urmă, părăsindu-şi atât de frumoasa iubită, pentru Veneţia, Verona, Florenţa, până a ajuns un hoţ şi, cum scriam mai sus, s-a ales praful de visul său.

În ceea ce o privea, Magnolia şi-a depăşit durerea şi singurătatea după plecarea lui Leonte şi a rămas tot în acea garonieră de la mansarda „vilei pensionarilor”.

Vis-a-vis de camera ei era camera lui Petruş. Uşor-uşor au început să se îndrăgostească unul de celălalt. Dar nici unul nici altul nu îndrăznea să facă pasul necesar, să spună cuvântul decisiv. Stăteau pe balconul lui Petruş (aşa înţeleg eu, pentru că îi bătea platanul în geamul garsonierei) şi, privind cerul, înfofoliţi ca de toamnă târzie, „visau la lună şi la stele”. Petruş o iubea aşa de mult, că nici nu cuteza să pună mâna pe ea. Îşi scriau doar şi îşi recitau poezii sau texte de dragoste.

Totul decurgea ca într-o paşnică idilă… citadină.

Până într-o seară când, Petruş întârziind la redacţia revistei literare unde lucra, Magnolia a simţit nevoia unei plimbări şi s-a dus în parcul Cişmigiu. Aici a trecut pe lângă banca boschetarului nebun Ionuţ Munteanu – Little John (fost coleg şi prieten al lui Petruş), care s-a ridicat de pe banca suferinţei/odihnei sale şi a mutilat-o. A găsit-o poliţia într-o baltă de sânge. Medicii au salvat-o biologic, dar îşi pierduse glasul, memoria şi toate facultăţile psiho-motorii.

O va recupera Petruş, cu dragostea, atenţia şi prietenia lui incomensurabile. Printr-o sublimă iniţiativă. Un şiretlic?! Nicidecum. O farsă? Nici glumă. O întâmplare fericită? Poate… Mai exact, cum se apropia Crăciunul, în durerea lui (pentru că Magnolia nu vorbea şi nu comunica nimic), Petruş s-a gândit să organizeze o masă comună cu toţi vecinii din vilă, acolo, sus, la mansardă, în cele două garsoniere: a lui şi a Magnoliei, reunite.

În seara de Crăciun, toţi locatarii blocului de pe strada Berzei erau sus la Petruş şi petreceau. Inclusiv domnişoara Evelina, care a cântat „la patru mâini” cu Inocenţiu Menelau.

Nefericita Magnolia s-a trezit din somnul ei tragic şi, împreună cu Petruş, face o plimbare prin zăpada care, de câteva ore, începuse să cadă.

„- Mi-ai dat fericirea!” – exclamă Petruş.

Şi aceasta este filosofia cărţii.

Pentru că, în cele din urmă, de majoritatea locatarilor vilei cu platan se va alege praful:

• Menelau va muri, beat şi îngheţat, chiar în faţa blocului;
• Evelina va fi şi ea victima unui accident;
• bătrânul Calistrat Hagiu va da „ortul popii” la… 102 ani;
• ziaristul D.C. va fi înjunghiat, probabil, de cei pe care îi urmărea în anchetele sale publicistice;
• trupul său va fi găsit în stuful Deltei de către Leonte, care, după ce evadase din închisoarea italiană, unde ajunsese ca borfaş, scăpase ca prin minune de carabinieri, care îi trimiseseră doar un glonte în umăr, fără să-l prindă, ca şi de sub gheaţa râului în care căzuse, ajungând, clandestin, cu un vapor românesc, până la Mamaia, şi de aici, pâş-pâş, per pedes, în stufărişul Deltei.
• Până şi administratorul blocului de pe strada Berzei va dispărea – şi la figurat (adică cu banii ce-i mai rămăseseră de la întreţinere), dar şi la propriu: va fi ucis de un grup de aurolaci, dintr-un bloc părăsit, unde, nenorocitul se ascunsese.

Din toţi locatarii Vilei, la sfârşitul cărţii, n-au mai rămas în viaţă decât Leonte (la puşcărie), familia Petruş şi Magnolia şi cuplul moromeţian Martin şi Costache. Adică cei doi prieteni de-o viaţă, care, aflaţi iarna în Cişmigiu, au privit o cioară îngheţată, albită de zăpada ce-o acoperise, văzând parcă în această imagine propriile lor vieţi.

Aceasta să fie filosofia vieţii?!

Să aşteptăm cu încredere evoluţia scrisului talentatului tânăr prozator.

 

 

August 2007

 

 

Fănuş Băileşteanu