Scriitori pe care i-am cunoscut (1) – Emanuel Stoica

Suedezul

 

Prietenia este percepută diferit, atât de la persoană la persoană, cât și de la vârstă la vârstă. În copilărie, lucrurile care te leagă de o altă persoană nu țin neapărat de pasiunile intelectuale, ci mai degrabă de conjunctură – vecinătate, colegialitate, sporturi etc. Din adolescență încep să se cearnă lucrurile și, în urma acumulărilor intelectuale, prieteniile se canalizează pe un făgaș al intereselor comune. Totuși, încă rămân prietenii mai strânse din copilărie undeva într-un colț al sufletului. Tinerețea deja vine cu un alt set de criterii după care ne alegem prietenii. Domeniul de activitate este foarte important, pentru că, în cele 8 ore petrecute la serviciu, este firesc să te apropii măcar de unul dintre colegi. Desigur, interesele și pasiunile comune, extra profesionale, sunt cele care apropie două persoane. Ieșirile în oraș, la petreceri sau evenimente sociale sunt cele care întrețin aceste prietenii. La deplina maturitate sau a doua tinerețe, cum ar putea-o numi unii, deja intervine o anumită comoditate, bazată pe tipicuri și rutină, care cu greu pot fi întrerupte fără a cauza disconfort, așa că prieteniile sunt tot mai relaxate și duse într-o zonă care nu implică neapărat, sau oricum nu frecvent, conexiuni fizice și interferențe sociale. În general, prieteniile legate sau măcar păstrate la această vârstă sunt de factură strict intelectuală, conectate la un singur domeniu de interes. Sigur, discuțiile pot fi dezvoltate pe evenimente conexe, însă ceea ce le păstrează este acel domeniu comun de interes.

Am făcut toată această introducere numai pentru a onora și celebra prietenia mea cu o anumită persoană. Este un tip pe care l-am întâlnit numai de două ori în viață, însă de când ne-am interconectat, adică acum 8 ani, cu siguranță și-a aflat loc în sufletul meu pentru tot restul vieții. Nu de la început s-a petrecut lucrul acesta, evident, ci în timp, cunoscându-ne, vorbind despre subiecte comune, citindu-ne, pentru că da, omul este scriitor. Cea mai mare bucurie pentru un cititor este atunci când se atașează total de scrierea unui autor și, întâlnindu-l, să-i placă și omul. Să descopere că talentul nu este numai un dar primit, ci unul lucrat, dezvoltat prin experiențe de viață și modul de însușire al acestor experiențe. O, cât de mulți scriitori mari și minunați am citit, iar când i-am întâlnit s-au arătat a fi oameni mici! Nu este cazul cu “Suedezul” nostru, pentru că așa îl alintăm între noi.

Încă de la primul număr al revistei Itaca s-a aflat între membrii redacției și nu cred să fi lipsit cu proza lui din mai mult de un număr, hai două, dintre cele 33 apărute până acum. Aș putea să spun că știu cam ce scriitor este Suedezul. Ba mai mult, aș putea spune și ce scriitor va fi, pentru că uneori, în discuțiile noastre telefonice, vine vorba și despre proiectele literare, scenarii, schițe, frânturi de idei care își așteaptă timpul de a li se da viață. Timpul acesta, atât la el cât și la mine, se cam lasă așteptat, pentru că nu, noi nu suntem scriitori profesioniști. Nici n-am avea cum. Scriitura este un refugiu în care, de câte ori avem ocazia, ne căutăm pe noi, cei care am fi vrut să fim. Cei pe care am vrea să vi-i arătăm. Să ni-i arătăm nouă înșine. Însă trebuie să ne desprindem zilnic, aproape smulgându-ne, din acest ascunziș, pentru a ne îmbrăca haina de truditor al societății și a obține banii ăia, care pot părea mulți, însă care se duc cu ușurință pe diferite costuri ale vieții, care, nicio surpriză, sunt și ele multe. Toată această trudă se face cu gândul la acel refugiu și la o potențială permanentizare a lui. Dacă n-ar exista o țintă, tot drumul acesta nu ar fi decât o rătăcire.

Dar ziceam că pe Suedez l-am întâlnit de două ori până acum. Prima dată a venit el la Dublin, într-o vacanță de o săptămână. A fost a patra descoperire a omului. Prima, după cum am mai zis, a venit prin lectură. A doua, prin discuțiile din redacția revistei Itaca. A treia prin convorbirile telefonice.

Am avut ocazia să-mi petrec vacanțele în diverse țări, prin diferite orașe încărcate de istorie, însă am învățat că nu locurile fac o incursiune memorabilă, ci oamenii pe care-i întâlnești în acel spațiu, în acel timp. Așa s-a întâmplat și în acel an, 2013, când am fost gazdă, însă am petrecut câteva zile de vacanță cu Suedezul, vizitând Dublinul și Irlanda. Circuitul nostru, care includea partea de sud a insulei, a făcut joncțiune la un moment dat cu alți prieteni literari, Emanuel Pope, stabilit în Anglia, coleg cu noi la Itaca, și actrița-poetă Simona Bercu Bârsan, care ne-a fost și gazdă pentru o zi în casa ei din County Kerry. Atunci am descoperit eu că bucuria spiritului îl poate ține treaz pe Emanuel Pope 48 de ore fără probleme. Vor mai urma evenimente care să întărească această convingere, dar în alte povestiri.

După aceste preumblări prin Irlanda mai puțin vizitată de turiști, am revenit la Dublin, unde Suedezul avea să întâlnească, întâmplător, o altă persoană care-i va marca această vacanță, poetul irlandez Pat Ingoldsby, care avea niște cunoștințe comune cu noi, Maria și Mircea Chibacu. Voi atașa o scriere a Suedezului care va celebra această întâmplare.

A doua întâlnire s-a petrecut în 2017, într-un sat teleormănean, sat al copilăriei mele, unde o profesoară inimoasă de limba română, Gabriela Mihalache, soție a unui bun prieten din copilărie, acum preot în acel sat, îmi organizase o lansare de carte. Cea mai minunată lansare de carte pe care am avut-o vreodată. Și iarăși, nu locurile în sine, care pentru mine oricum au o însemnătate uriașă, au făcut să fie memorabile acele momente, ci oamenii care le-au dat sens. Pe lângă cei doi prieteni din satul natal, Gabriela și Adrian, am avut alături, printr-o aliniere fericită a astrelor, alți oameni dragi. Suedezul, venit în țară pentru un scurt concediu în care avea de rezolvat chestiuni administrative, și-a rupt din timpul limitat și a parcurs o distanță considerabilă pentru a-mi fi alături câteva ore și a susține o alocuțiune în cadrul evenimentului literar. De multe ori m-am întrebat dacă am meritat toată atenția pe care, de-a lungul timpului, mi-au arătat-o oameni mari ai literaturii și dacă am făcut suficient să onorez încrederea lor. Cu siguranță, încă sunt dator.

Dar nu numai Suedezul a venit atunci la lansarea din satul teleormănean, ci și englezul Emanuel Pope, poet, romancier și promotor cultural de mare însemnătate, dar și poeta și traducătoare Dorina Brândușa Landen, și ea tot în Suedia stabilită. Toți patru suntem colegi la Itaca, într-o redacție care, de opt ani de zile trudește pentru selectarea și editarea celor mai însemnate creații ale scriitorilor români din diaspora.

Emanuel Pope venise tocmai din inima Dobrogei, unde are un refugiu literar, iar Brândușa de la Deva. Însă mai venise un scriitor, de la Târgoviște, Ștefan Doru Dăncuș, editor al multora dintre cărțile mele. Dăncuș avea să plece și el din țară anul următor și să se stabilească în Anglia.

Și pentru că rețelele literare sunt nu numai un mijloc de dezvoltare creativă și promovare, ci și un spațiu care apropie oameni, Mariana Dobrică, o scriitoare teleormăneană stabilită la Craiova, a venit și ea la eveniment.

Nicicând, poate, nu mai cunoscuseră acele locuri o concentrare atât de mare de spirit literar.

A fost a doua oară când am văzut că bucuria îl poate ține treaz pe Emanuel Pope două zile.

Aceeași bucurie l-a făcut pe Suedez să-și uite borseta în care avea câteva mii de euro, bani agonisiți între micile răgazuri de refugiu din Suedia, pe care-i adusese să-și rezolve treburile administrative din țară. Deși scriitori de refugiu, neprofesioniști, obligați să-și găsească repere și ancore în lumea reală, mulți dintre noi uităm în prima clipă toate acestea dacă ni se oferă un prilej de a celebra prietenia și pasiunea pentru literatură. Desigur, la chemarea noastră, Suedezul s-a întors o bună bucată de drum pentru a-și recupera borseta, însă toți, și mai ales el, am văzut în asta un alt prilej de a mai câștiga câteva clipe prieteniei noastre.

Ne vom mai întâlni, cu siguranță. Vorbim la telefon de câteva ori pe an, în general cu ocazii aniversare, dar asta nu dă mai multă sau mai puțină importanță prieteniei noastre, pentru că ea nu poate fi cuantificată în repere atât de banale. Prietenia nici măcar nu se măsoară. Și nici nu are nevoie de argumente. Se simte și atât.

Astăzi este ziua ta, prietene Emanuel Antonie Stoica, și nu am vrut decât să-ți spun, așa cum m-am priceput, La mulți ani! Fie să-ți găsești răgazul de care spiritul tău are nevoie pentru a-și împlini proiectele literare!

 

 

                               13,4/5 august – autor Emanuel Stoica (Suedia)

 

Pantofii îmi înnebuniseră de câteva zile. În dimineața aceea, îi scosesem la plimbare cu gândul să le arăt Dublinul pe îndelete, fără grabă, ardelenește. Hotărât lucru, nu era momentul să plătesc tribut unui detaliu care acum părea nesemnificativ pe lângă entuziasmul căruia mă abandonasem. Aveam motive serioase. Tocmai coborâsem din tramvai în stația de lângă gara Heuston când am văzut, șireturile o luaseră razna și ele. Bine, remediez situația, îmi spun. Simplă declarație de intenții, rostită în gând. Ce să mai remediez? Soarele desena umbre interesante pe clădirile din jur, un fenomen de care dacă nu profiți pe loc, în capitala Irlandei, vei fi la mila capriciilor Sfântului Ilie. În această perioadă a anului așa era și nu altfel, din câte îmi dădeam seama. Iată de ce, în secundele următoare, aparatul de fotografiat mă trăgea de gât. Ca și cum în acel loc ar fi fost sediul atenției, mintea mea luase o direcție diferită. Direcția bună, urma să vină o concluzie pe la finalul zilei.

Planurile erau, poate, prea ambițioase pentru ziua de august în care mă aflam. Fac eforturi să nu devin antipatic oferind prea multe detalii cu toate că argumente – cu toptanul! Trebuie să spun, totuși, sunt adeptul ideii că pentru persoanele bine intenționate o simplă plimbare prin orice capitală europeană este un act cu profunde conotații culturale. Martori îmi sunt cele două umbrele, una roșie, cealaltă albastră, pe care mi le imaginasem plângând în burta avionului, între celelalte bagaje de cală, de-a lungul zborului între Suedia și Irlanda. Tot ele mă incomodează, cu sârg și cu acordul meu prealabil, în timp ce încerc să devin un burete care să acumuleze acele detalii care îți aduc o înțelegere mai apropiată de realitate a spiritului unui oraș, a sintezei unei lumi, a acestui experiment social care se numește Irlanda. Privind astfel lucrurile, pornesc de la ideea că în mod natural, inevitabil, fiecare țară este un experiment social aparte. Așadar, cu cât călătoresc mai mult, cu atât mai mult mă apropii de o înțelegere mai bună a anumitor realități.

Să fi creat oare minunatele poduri din Dublin, în subconștientul locuitorilor acestui oraș, ceva care să-i predispună la deschidere și naturalețe a dialogului spontan? Habar nu am. Mi s-a părut că e la fel și în restul țării. O lejeritate și – aș îndrăzni să spun, în unele cazuri – bucurie de tip aproape latin a comunicării, despre care mi-ar plăcea să am dreptate când nu le asociez în mod necesar tradiției frecventării cu religiozitate a celebrului „Pub” irlandez. Acestea fiind constatate, mirarea mea față de gradul de dificultate redus pe care îl măsor la interacțiunea prin dialog cu dublinezii se diminuează drastic. Mai harnici decât mine, arătând dovezi de inițiativă menită a înlătura timiditatea musafirului din capitala Irlandei, localnicii au tradiție și antrenament în dialogul cu turistul. Desigur, și temperament. Irlandez.

Un nene foarte interesant, parcă abia ieșit din schimbul unu, mă provoacă la un mini-duel despre abordări metaforice în materie de imagine. Într-un magazin specializat în produse din cânepă, pornind de la presupuneri legate de marca intenționat camuflată a aparatului meu foto, doi tineri inițiază o conversație care ajunge la abordări despre natural și artificial în fotografia modernă. Nu în cele din urmă, un poet din această țară îmi oferă unul dintre cele mai interesante dialoguri pe care le-am purtat vreodată pe stradă. Colac peste pupăză, mai știe și câteva cuvinte, românește!

E greu să nu iei în serios semnalele pe care ți le oferă o zi simplă, aici. Ar fi prea multe, totuși, ca să le iei pe toate prea în serios. Niște bruiaje care îți sugestionează percepția, spui, gândindu-te la micile amabilități pe care toată lumea se grăbește să le ofere – chiar dacă uneori din pur reflex – la fel ca în orice altă societate civilizată – începând de la personalul magazinelor, al restaurantelor, până la scuzele formale pe care și le adresează unul – celuilalt utilizatorii transportului în comun. Practic, semne lejere ale normalității.

Un singur detaliu mă pune pe gânduri; nu pot să explic de ce, am sentimentul că o parte din felul de a fi al acestor oameni descrie (desigur, doar parțial) felul în care îmi imaginez că ar fi putut evolua societatea românească dacă viața o scutea de experimentele ideologice, totalitare, din secolul XX.

Ajuns fără să-mi dau seama pe aceste lungimi de undă, reușesc totuși să remarc, instinctiv, o anumită polarizare, un magnetism diferit al realităților, străzilor orașului, de-a lungul și de-a latul celor două maluri ale râului Liffey.

Ha’penny Bridge nu va fi pentru a treia oară un reper care să traseze un hotar zonal invizibil peregrinărilor mele prin Dublin. Luând această decizie, la o cafea, pe terasa din vecinătatea celebrului pod, îl felicit pe indianul care-și face de lucru cu aranjatul meselor, pentru locul frumos în care a ales să desfășoare populara îndeletnicire profitabilă. Amabil, omul îmi explică zâmbind că nu e afacerea lui. Asta nu mă împiedică să notez că, totuși, se umflă în pene, precum orice oriental căruia i se acordă prezumția de bun neguțător. Detaliul acesta îmi temperează jena, printr-un mecanism pseudo-justițiar despre care îmi imaginez că este subconștient, nejustificat și subordonat axiologiei vest-europene căreia am început să îi plătesc tribut. Necunoscându-i statutul, molipsit cu năravuri suedeze, nu am catadicsit să-i las ceva în plus pentru cafea. Aș mai sta, dar mă tem că voi cădea în tentația unui nou experiment. Iată cum iese la lumină și est-europeanul pe care credeam că l-am abandonat, adaptându-mă la altă lume! Între fereastra mea de la nord și fereastra mea de la sud e o distanță la fel de mare ca aceea dintre cer și pământ, mă sâcâie un gând care țipă rebel în raport cu eul personal, cel de toate zilele. Îmi trece prin minte să pun pariu cu mine, dacă-i mai arunc peste umăr două-trei aprecieri bine ambalate, pot să fac rost de o cafea gratis. Ar fi nedrept. Ori, poate, chiar imposibil. Preocupări inutile, lipsite de finalitate! Privind în urmă, am motive să cred că decizia de a renunța să mai bat câmpii în legătură cu tema aceasta a fost bună, luată la timp. Poate că, altfel, aș fi ratat un moment important, chiar miezul istorioarei de astăzi.

Personalitatea podului Ha’penny se întinde până hăt departe, astfel încât, deși i-am depășit granița, mă urmărește ca o umbră, pas cu pas, când deodată, pe Westmoreland Street, îi ia locul altceva. Înainte de a ajunge aici, sunt întâmpinat de un alt pod marcat cu o inscripție dedicându-l memoriei unui prelat care a murit în condiții suspecte, Pat Noise. Trebuie să fi fost un semn prevestitor. Un alt Pat, fascinant pentru mine prin ceea ce urmează să povestesc, avea să joace un rol important chiar în următoarele momente.

Uite, îmi spun rărind pașii, dincolo de bancomatul acesta de la umbra coloanelor sub care s-a format o coadă, într-un colț, veghează un Indiana Jones venerabil. Postura lui îmi sugerează în imaginar o sintagmă biblică, pescar de oameni. Pană de cocoș la pălărie și un inel cu piatră de jad verde, ca Irlanda. Câteva accesorii multicolore întregesc imaginea care te duce cu gândul la un veteran al mișcării hippy. O aură de tinerețe spirituală și noblețe înconjoară perimetrul în care, alături de cărțile așezate pentru a se oferi trecătorilor, Pat Ingoldsby stă răbdător, privind cu iscusință poetică lumea. Este nevoie, nu-i așa, de o anume iscusință și de curaj pentru a lăsa lumea să știe că o vezi din perspectiva asumată a celui care stă de-a stânga vrafului propriilor volume de poezie. Mă apropii sfios. Cred că înțeleg scenariul din fața mea. Mi se pare chiar că fac parte din categoria destinatarilor.

„Cumpără-mi o carte, înainte să mor și să devin celebru”, citesc cu coada ochiului un îndemn afișat pe un zid care se prefăcea că nu e acolo.

Din toată această scenografie, alunecă spre mine ideea unui parteneriat cu cititorul. Esențele ei mi se pare că le întrezăresc în absența din povestea recentă a lumii căreia sunt musafir, a unui cuțit al convențiilor delirului social, ideologic, instituțional, așezat la beregata creatorului.

Parcă aș vrea să fiu nebăgat în seamă, cel puțin pentru o vreme, până când hotărăsc ce voi face. Zadarnic! Popasul meu în fața bucoavnelor nu trece neremarcat.

– Ești interesat de vreuna dintre cărțile mele?

– Teoretic, da.

Nu știu de ce răspund așa. Poate pentru că sunt surprins, poate pentru că trebuie să mă jenez în secunda următoare de răspuns, poate pentru că această jenă mă aduce cu picioarele pe pământ ori mă desprinde puțin de el. Poate pentru că altfel nu se putea.

– Foarte mulți oameni trec fugind pe lângă ele… Tu te-ai oprit.

Poetul a deschis o ușă. O văd. Decid. Pășesc.

– Oamenii sunt timizi, se tem de poeți, uneori.

– De ce să le fie teamă? Sunt oare poeții niște dictatori?

– Nu, sigur că nu sunt dictatori, în majoritatea cazurilor. Aș spune însă, instinctiv, este recunoscut faptul că, într-un anume fel,  poeții sunt chiar mai puternici decât dictatorii. Un poet poate schimba lumea, prin cuvânt, prin idei. La început a fost Cuvântul. Iată, instrumentul tău de lucru stă la baza realității, a percepției ei. Teama de schimbare e uneori mai mare decât teama de dictatori.

– Vezi, pot să îți spun că atunci când am văzut Turnurile Gemene din America prăbușindu-se, am fost atât de înspăimântat încât mi-am spus că trebuie să fac ceva pentru a schimba lumea. Simțeam nevoia să fac ceva, orice, pentru ca lumea să fie mai bună. M-am gândit mult. Am încercat să găsesc o cale, întrebându-mă ce ar trebui să fac, ce pot să fac. Într-un târziu, am ajuns la concluzia că singurul lucru care trebuie și poate fi făcut este să mă schimb pe mine însumi. Schimbarea trebuie să înceapă cu mine. Dacă vreau ca lumea să fie mai bună, eu trebuie să fiu mai bun. Dacă vreau să schimb lumea, trebuie să mă schimb mai întâi pe mine însumi.

– Desigur! Aceasta este, mi se pare mie, și înțelepciunea celor din vechime. Ei vorbeau, în felul lor, despre secretul acestei schimbări. Suntem de o asemenea complexitate încât dacă ne transformăm pe noi înșine se transformă și realitatea din jurul nostru. Nu e nevoie să încerc să intervin în ordinea lucrurilor din jurul meu înainte să încep să mă schimb pe mine însumi. De fapt acesta este secretul, este suficient să mă transform pe mine însumi pentru ca să fie transformată realitatea. Pentru a schimba lumea este nevoie să începi  cu tine însuți. Nimic nu poate înlocui asta.

– Într-adevăr! Zâmbind, scriitorul îmi întinde mâna. Fermitate și sinceritate. În priviri, la fel ca și în salutul bărbătesc. Precum în cer, așa și pe pământ.

Dintre zecile de cărți pe care le veghează, îmi face cu ochiul una cu o voce aparte. Are coperta neagră, elegantă, cu scris auriu, singura de felul ei. „See Liz she spins” este titlul. Îmi plac, frunzărite, câteva idei. Citesc prețul. O scot din „stingheritate”. Discret, pregătesc zece euro și revin la dialog.

-Mă bucur mult că ai ales tocmai cartea aceasta. Este ultima de felul ei. După cum vezi, celelalte arată foarte diferit. Majoritatea cumpărătorilor preferă coperțile colorate.

– Probabil și pentru că pe unele apare chipul autorului, îmi dau cu părerea.

– Poate, dar sunt și cele în care pe copertă apare pisica mea. I-am făcut poza în timp ce era cățărată într-un copac.

Privirea de sfinx răsfățat a felinei iese din imagine într-un fel care, am impresia, îl avertizează pe observator că peste un milion de ani părerile despre ea nu vor avea vreo importanță. Reușesc doar să zâmbesc. Nu e nimic de adăugat.

Autorul e generos, îmi propune o scurtă incursiune în unul dintre poemele din cartea pe care tocmai am ales-o, „Open season”. Este unul dintre textele la care țin, îmi spune atrăgându-mi atenția asupra ultimului vers: „Now!”, said teacher. „ Find out what the poet really meant.” Aveam să înțeleg mai târziu la ce făcea aluzie. Lui Pat Ingoldsby îi displace ideea că poezia i-ar putea fi răstălmăcită în termenii procedeelor „didactice”. Din acest motiv, stârnind nedumeriri,  își protejează poemele de includerea în manualele școlare, de „teribilele lucruri care le-ar putea fi făcute în numele educației”. Cunoscând tardiv acest detaliu, mi se pare că răspunsul meu a debutat aproape ridicol…

-Acesta este exact lucrul la care mă gândesc de fiecare dată când discut cu poeții. Nu poți fi sigur că ai înțeles întotdeauna ce vor să spună, chiar când discuți banalități. Mi se pare că realitățile, universurile pe care ei le construiesc prin cuvânt sunt foarte puternic personalizate și, din acest motiv, uneori, dificil de accesat. Poate că felul în care folosim limba ne face să percepem realitatea în mod diferit. Cred, sub anumite aspecte chiar așa se întâmplă, iar realitatea chiar este modelată prin limbă, prin felul în care sunt folosite cuvintele. Poate că de aceea, uneori, oamenii se tem de poeți. Ei au acest antrenament teribil al cuvântului și puterea magică de a transforma realitatea prin cuvânt. Limba, cuvântul, sunt instrumente extrem de complexe, sofisticate și puternice. Mă gândesc chiar la faptul că atunci când folosim limbi diferite avem acces la realități diferite, percepem diferit, deși privim aceeași realitate. Există lucruri care nu pot fi traduse. Faptul că folosesc o limbă mă face să accesez realități, nuanțe care ar fi imposibil de înțeles dacă aș folosi o alta.

-Este adevărat. De aceea, pot să îți spun că unul dintre motivele pentru care sunt trist este acela că noi, irlandezii, nu ne mai cunoaștem limba. Foarte mulți dintre noi au uitat-o. Chiar dacă o mai știu, unii nu o mai folosesc. Eu, chiar dacă vorbesc acum cu tine în engleză, gândesc în limba părinților mei. Cineva spunea că un popor care își pierde limba își pierde sufletul…

Mărturisirea poetului mă înfioară. Realizez că, fără să vreau, am intrat pe teritoriul unui subiect sensibil. În filmul din privirea lui, realitatea aceasta apare pentru câteva clipe ca un basorelief în care lumea este o vale a plângerii.

– Înțeleg faptul că ești îngrijorat. Nu cunosc foarte bine realitățile de aici însă, în câteva zile, am văzut lucruri care mă fac să cred că există motive de optimism pentru viitorul limbii. Am remarcat că peste tot, inclusiv în transportul public, mesajele în limba engleză sunt dublate de limba irlandeză. Copiii studiază limba, la școală. Mi se pare un fapt foarte important. Chiar dacă problema este mare, s-a reacționat la timp. Limba irlandeză a fost salvată.

– De unde ești?

– România.

– Ești de la Cluj?

Conștientizez, în mine se citește surpriza. Nu încerc să-mi ascund trăirile. Este al doilea irlandez care mă întreabă acest lucru, în ultimele două zile. Primul – probabil om de litere – șef de sală ori poate chiar proprietar la un restaurant în sudul țării, își aducea aminte cu un entuziasm care m-a surprins plăcut, despre atmosfera extraordinară gustată în Cluj, cu prilejul unui eveniment cultural legat de numele scriitorului James Joyce.

Ce-or fi având irlandezii cu Clujul? Nu cred că oricui altcuiva, în primă instanță, i-ar fi trecut altceva prin minte. Primesc o injecție cu detalii clarificatoare:

– Am un prieten român, Mircea. Este de la Cluj. El și soția lui. Sunt persoane foarte speciale. Privindu-i, îmi amintesc cum eram și noi, irlandezii, în vremurile din trecut. Această nebunie a timpurilor moderne ne-a transformat, nu întotdeauna în bine. Ceva important, din noi, s-a pierdut.

– Împreună cu prietenii de aici, în ultimele trei zile, am avut ocazia să călătoresc prin Irlanda. Am văzut multe locuri. Sunt extrem de plăcut impresionat. Părerea mea este că țara ta a salvat ceea ce era mai important. În curând, aceste lucruri se vor dezvolta, așa cum îți dorești. Sunt convins că Irlanda are un viitor frumos, mai ales în ceea ce privește creativitatea. Ați făcut sacrificii, dar aveți acum, aici, toate condițiile să se întâmple ceva frumos.

Nu știu dacă reușesc, dar încerc să ascund faptul că sunt surprins de efectul propriilor cuvinte, sincere de altfel. Mi se pare că empatia mă ajută să înțeleg aceleași sentimente pe care le are un român, într-un dialog similar, cu un musafir de peste hotare. Chipul i se luminează într-un fel special, în timp ce ascultă. Totul durează o secundă, poate două. Pentru mine, suficient să-mi dau seama că realitățile despre care i-am vorbit fac parte din vitrina cu porțelanuri a sufletului artistului. Cu alte cuvinte, își iubește țara cu intensitate.

Uneori avem nevoie și de părerile altora. Indiferent cărui spațiu aparținem, experimentăm frecvent și inevitabil cecitatea izolării în propriile experiențe, subiectivismul excesiv față de prezentul și viitorul locului în care ne-am născut. Gândul acesta mă face să fiu recunoscător pentru întâmplarea care m-a ajutat să meditez într-o direcție interesantă. De astă dată, în plus, am avut mare noroc. Pat Ingoldsby mă răsplătește regește:

– Cum se spune românește? „Ce mai faci? Bine!” Am învățat asta de la prietenul meu, Mircea.

Privesc în jur. Nu, nu am divorțat de realitate, accentul acela ardelenesc vine de la omul din fața mea. Un „bine”, coborât de undeva din sufletul românului transilvănean. Un „bine” care sună  fantastic! Un „bine”, rostit de Florin Piersic în rolul lui Marius Chicoș Rostogan! Un „binne”, de la Cluj!

Descoperirea e primită cu plăcere:

– Îi voi spune prietenului meu, Mircea, că vorbesc românește cu accent de Cluj! El mi-a povestit cum ați supraviețuit voi, românii, de-a lungul istoriei. Mâna poetului imită mișcarea firului ierbii peste care trece vântul. Sunt mulți români, acum, la Dublin, adaugă zâmbind.

În direcția din care vin, spre care se îndreaptă zâmbetul interlocutorului, se află o intersecție și un pod. Știu ce fel de români se remarcă, adesea, în astfel de locuri. Urmărit de obsesii mai vechi, am impresia că discuția se apropie de imperiul adevărurilor nespuse. Cred că din acest motiv marșez pe o direcție care, sunt convins, va fi înțeleasă corect. Remarca mea, înțepenită pe tărâmul unor viziuni personale, defensive, pe care speram că le-am depășit. Constatarea spontană mă face să simt cum îmi scârțăie cuvintele, pe teritoriul unui timp încarcerat într-un butoi aruncat pe fundul oceanului. Formulez acceptabil pentru o discuție decentă, însă insuficient pentru mine însumi. Simt că este imposibil să explic situații atât de complexe în câteva cuvinte. Nu am când.  Dimensiunile cu deveniri continentale ale unor realități triste, de acasă, se revarsă ca o găleată cu apă rece peste creștetul trăirilor mele turistice. Situația m-a luat prin surprindere. Credeam că mi-am clarificat aceste probleme la Stockholm, credeam că sunt pregătit să împărtășesc concluzii. Nu sunt. Îmi fac, totuși, prea multe griji. Frământarea mea nu are cum să fie un mister pentru ochelarii lui Pat Ingoldsby…

– Îți voi povesti ceva din trecutul meu, ca să vezi că eu înțeleg foarte bine ce se întâmplă cu românii. Când eram foarte tânăr, am lucrat la Londra. Atunci, acolo, erau locuri unde intrarea irlandezilor era interzisă. Existau anunțuri care spuneau clar că nu este permis accesul pentru negri, câini și irlandezi. Noi, irlandezii, eram ultimii pe listă. Ultimii, în urma câinilor… Vezi, așadar, eu înțeleg destul de bine ceea ce li se întâmplă românilor, acum.

Din acest punct, discuția ar putea deveni foarte lungă. Sunt nevoit să aleg. Am puține variante. Prima – sunt de acord cu interlocutorul. A doua – nu sunt de acord și în acest caz trebuie să-mi argumentez poziția. Aleg ceva mai comod, apelez la subconștient să-mi ofere soluția cea mai potrivită. Astăzi, imaginația îmi propune un arbitru sub formă de „slot machine”. Trag neîntârziat de mâner. Dacă pe cadran se aliniază trei prune, intru în detalii ale discuției. Mecanismul se dă peste cap cu viteză. Stop! Bing! Rezultatul îmi convine. Două prune și o cireașă. Astăzi, nu. De după cireașa asupra căreia mi s-a pironit atenția, apare mâna lui Pat Ingoldsby cu un carnețel. Sunt îndemnat să-i las un mesaj. Mă aflu pentru prima dată într-o astfel de situație. Ideea mă emoționează puțin. Nu cred că mai pot să reproduc exact ce spun acolo. Ceva despre cât de specială mi se pare această întâmplare.

– Nu vreau să știu acum ce ai scris. Îmi place să aflu singur, mai târziu, după ce îmi traduce cineva.

Mă conformez…

– Ce zi este astăzi?

– Nu știu. Are vreo importanță?

– Să fie oare 13 sau 14 august,  mormăi îngrijorat.

– Nu contează! Poate să fie 13, poate să fie 14 august.

– Nu se poate, ar fi trist pentru mine, în 14 august am bilet la avion, trebuie să mă întorc la Stockholm.

– Hai să zicem atunci că este 13,4/5 august!

Poetul glumește, zâmbesc bifând data care mie mi-a purtat noroc. Îl asigur că scrisul meu de mână va fi inteligibil pentru românul care-i va traduce. Sentimente neobișnuite mă încearcă privind autograful pe care îl primesc, la rându-mi. Scriitorul din Dublin își așază semnătura pe cartea care ne-a făcut cunoștință.  Gândurile care o însoțesc, în limba irlandeză (Gaelge). Îmi imaginez că e un semn misterios care face din privitor un călător în timp. Nu are importanță în ce an, în ce epocă ajunge. Obligatoriu, e vorba despre saltul într-o zi de 13,4/5 august. Un parametru stabilit, negru pe alb, de către Pat Ingoldsby, preambulul unei îmbrățișări amicale de rămas bun.

– Sunt onorat că v-am cunoscut, domnule!

O scurtă reverență, privirea îmi alunecă spre pantofi. De acolo, șireturile obraznice scot limba spre mine. Las drumul să mă poarte câțiva metri mai departe și le aplic o corecție zdravănă. Ridicând ochii, constat că mă aflu în fața unei clădiri impunătoare, Banca Națională a Irlandei. Trecuseră doar câteva clipe de când vorbisem cu una dintre comorile naționale din această țară. O legendă vie. Așa – aveam să aflu mai târziu – se discută despre Pat Ingoldsby, pe Internet.

 

P.S.

 

Această întâmplare nu era posibilă fără existența unor scriitori români extraordinari, frumoși, eroic de „trimbulinzi”, care au constituit motivul prezenței mele în Irlanda. Trebuia să-i întâlnesc. Voi pronunța aici numele prietenilor la care mă gândesc mereu cu drag, Viorel Ploeșteanu, Dorina Șișu, Emanuel Pope. Cu bucurie mă gândesc și la amfitrionii noștri de la Killorglin, actrița Simona Bercu Bîrsan și Ciprian Bîrsan. Acesta din urmă, un clujean formidabil.

 

 

Emanuel Stoica (Stockholm, Suedia, din 2009)

Publicist, prozator, redactor al Revistei Itaca.

Născut la 6 aprilie 1974, în Târnăveni, jud. Mureș.

Licențiat în științe juridice.

Pasionat de fotografie, călătorii și vinuri europene.

După zece ani de jurnalism, părându-i-se că doar literatura este o eliberare autentică a spiritului și a adevărului prin scris, a întors foaia.

Cărți publicate:

„Ferestre pentru irealitate” – ”Windows to the Unreal” (proză scurtă, bilingv), Editura Clusium, 2008

Citat preferat: o remarcă a celui de-al 14-lea Dalai Lama, Tenzin Gyatso –

„It is maybe not the best choice to have a favorite anything.”