Skip to content

Constantin cel Mare – politică și religie

 Introducere

 

Dincolo de controversele apărute de-a lungul timpului în ceea ce privește viața și domnia lui Constantin cel Mare, ceea ce rămâne demn de luat în seamă, și trebuie luat în considerare de istorici, este importanța operei religioase a marelui împărat, operă care a influențat decisiv soarta omenirii, chiar din timpul domniei sale, dar mai cu seamă în veacurile care au urmat, până în zilele noastre și, probabil, încă mult timp de-acum înainte.

Aceste controverse se bazează nu numai pe documente (care pot fi  interpretate în mod diferit), ci și pe „folclor” sau pe opinii subiective ale contemporanilor sau succesorilor săi.

Între apărătorii săi se numără creștinii Lactanțiu și Eusebiu, care vedeau în Constantin trimisul divinității întru salvarea omenirii, iar între contestatari îl găsim pe istoricul păgân Zosimos, care îl face responsabil, printre altele, de prăbușirea Imperiului de Apus. La fel, Iulian Apostatul îl descrie ca fiind un personaj lacom și risipitor.

Mai târziu, Edward Gibbon, în remarcabila, totuși, lucrare The Declin and Fall of the Roman Empire (1776-1788), este foarte dur în criticile sale, considerând că împăratul Constantin a degenerat „într-un monarh crud și desfrânat”, care „putea sacrifica, fără șovăială, legile justiției și sentimentele umane dictatelor patimilor sau intereselor sale”. Tot el afirmă că lui Constantin nu-i păsa de religie, aceasta fiind numai instrumentul de care s-a folosit pentru a-și atinge scopurile politice.

Între contestatari îl găsim și pe istoricul elvețian Jakob Burckhardt, care, în „Epoca lui Constantin cel Mare”, apărută în 1852, îi creionează lui Constantin un portret voit negativ, în care apare ca un personaj profund nereligios, pentru care primordială era ambiția personală și setea de putere, toate aceste „calități” făcându-l să devină un „egoist criminal și un sperjur”.

Abia în secolul XX imaginea lui Constantin va fi reabilitată, documentele fiind cercetate cu mai multă obiectivitate de către istorici, care ajung, în final, la concluzii mai echilibrate, dincolo de semnele de întrebare scoțând în evidență faptele majore care au influențat pozitiv umanitatea (vezi monografii, precum I. Barnea și Oct. Iliescu, Constantin cel Mare, București, 1982).

Nu putem să nu ținem seama de importanța pe care a avut-o domnia lui Constantin cel Mare în ceea ce privește ținuturile de la Dunărea de Jos, chiar dacă această influență venea din partea unui cuceritor, el urmând în mare măsură politica de cucerire a lui Traian, însă va influența în mod hotărâtor dezvoltarea acestei regiuni pe plan social și, mai ales, religios, în perioada respectivă creștinismul răspândindu-se cu mare repeziciune pe teritoriul fostei provincii Dacia.

Așadar, Constantin cel Mare nu trebuie analizat prin prisma slăbiciunilor omenești, pe care poate că și el le-a avut, ci numai din punct de vedere istoric, prin întreaga sa domnie și importanța faptelor pe care acesta le-a realizat în viața lui. Vom vedea că nu au fost deloc puține sau neînsemnate.

 

CAPITOLUL I – IMPERIUL ROMAN ÎNAINTE DE CONSTANTIN CEL MARE

 

În anul 284, partea orientală a imperiului îl proclama împărat pe Dioclețian (Caius Aurelius Valerius Diocletianus), care îi urma la tron lui Numerianus, în timp ce Occidentul era condus de Carinus, fratele lui Numerianus. În urma unor lupte între cei doi, Carinus va muri asasinat de propriii soldați, astfel încât Dioclețian va rămâne singur stăpânitor al întregului Imperiu Roman.

Dioclețian va proclama originea divină a autorității imperiale, instituind Dominatul, sistem de guvernare bazat pe puterea absolută a împăratului, ca stăpân divinizat (Dominus). Astfel Senatul și armata nu mai aveau nicio putere politică, punându-se capăt crizei din secolul al III-lea, instabilității tronului imperial și intervențiilor abuzive ale armatei.[1]

În anul 286, pentru a face față pericolelor de la frontiera Rinului, unde alamanii, francii și alte triburi germanice amenințau siguranța imperiului, Dioclețian îl face părtaș la domnie, numindu-l Caesar și declarându-l fiul său adoptiv, pe Marcus Aurelius Valerius Maximianus[2], iar în toamna aceluiași an îl va numi Augustus, Dioclețian însuși luând supranumele de Jovius, Maximianus fiind Herculius.

Deși noua conducere părea a fi o diarhie, în realitate Dioclețian era singurul care lua hotărâri.

Dioclețian era interesat ca Roma și Senatul să-și diminueze influența pe care o avuseseră până atunci în ceea ce privește conducerea imperiului, de aceea a hotărât să-și îndepărteze reședința de vechea capitală, stabilindu-se la Aquileia sau Mediolanum (Milano). În continuare, nici Maximianus, nici majoritatea împăraților din Occidentul Roman, nu-și vor mai stabili reședința la Roma.[3]

Pentru a-l contracara pe „uzurpatorul” Carausius, care stăpânea ca un al treilea împărat Britannia și o parte din nordul Galliei, Dioclețian îl va numi Caesar, la 1 martie 293, pe Caius Flavius Valerius Constantius, supranumit mai târziu Chlorus. Acesta era un trac, la origini țăran, din provincia Dardania.

Primind titlul de Caesar, el devenea în același timp și ginerele lui Maximianus, căsătorindu-se cu fiica vitregă a acestuia, Theodora și despărțindu-se de soția sa nelegitimă, Elena, cu care avea un fiu, viitorul împărat, Constantin cel Mare.[4]

Imperiul avea însă mari probleme la frontiera dunăreană, ca și în Orient, unde sasanizii constituiau un real pericol, astfel că Dioclețian a hotărât numirea unui alt Caesar, tot la 1 martie 293 (sau la 21 mai), în persoana lui Caius Galerius Valerius Maximianus, născut în satul Romulianum din Dacia Ripensis, nu departe de Serdica (azi Sofia), care era poreclit Armentarius (Ciobanul), poreclă ce ne arată ocupația și originea socială a viitorului împărat.

Astfel a luat ființă tetrarhia (conducerea celor patru), în anul 293, al zecelea an de domnie a lui Dioclețian.

Datorită întinderii mari a teritoriului, a greutăților, dar mai ales din motive de ordin militar și fiscal, Dioclețian a hotărât să permanentizeze guvernarea în patru, el ocupându-se de conducerea Egiptului, Siriei și Asiei Mici, iar Maximianus, coaugustul său, de Italia și Africa.

Galerius și Constantius, sub conducerea celor doi auguști, administrau, primul Illyricum, iar cel de-al doilea Gallia, la care se va adăuga mai târziu și Britannia.

Imperiul rămânea în felul acesta un „patrimonium indivisum” (Panegirice, 11, 6, 3), iar autoritatea conducătoare nu era împărțită, ci „înmulțită cu patru”.

Așa s-a ajuns ca Maximianus și cei doi cezari să intre în familia lui Dioclețian (gens Valeria) și toată suveranitatea era considerată ca venind de la Jupiter, prin Dioclețian, acesta fiind recunoscut ca Jovius.

Unitatea religioasă a Imperiului nu pierduse nimic prin sistemul tetrarhic, dar odată cu împărțirea puterii între Dioclețian și Maximianus începea, de fapt, împărțirea Imperiului roman în Imperiu de Răsărit și de Apus.[5]

Sistemul prevedea ca în cazul în care un Augustus se retrăgea să fie înlocuit de cezarul său, iar un nou cezar să fie numit în locul acestuia.

În anul 303 Dioclețian a stabilit ca fiecare August să se retragă din funcție după 20 de ani de domnie sau când facultățile lor fizice sau intelectuale nu le mai permiteau să facă față îndatoririlor. Principiul care funcționa era acela că nu putea ajunge împărat decât acela care era capabil de aceasta.

În anul 296 Constantius intră în Britannia, pe care a ocupat-o fără prea multe greutăți, până în 299 reușind să învingă triburile germanice, asigurând prin aceasta pacea în Occidentul Europei.[6]

În acest timp, Maximianus luptă în Africa de nord cu triburile maure, învingându-le, iar la 10 martie 298 intră triumfal în Carthagina.[7]

Între 286 și 293 Dioclețian și Maximianus obțin numeroase victorii în luptele duse de-a lungul Dunării împotriva sarmaților, luându-și, în repetate rânduri, titlul de Sarmaticus maximus, după cum luptele duse între 295 și 297 împotriva carpilor le-au adus titlul de Carpicus maximus.[8]

A fost o perioadă de grele încercări pentru Imperiu, astfel în vara anului 294 Egiptul se răscoală împotriva romanilor, conduși fiind de Achilleus din Alexandria, care se proclamase împărat sub numele de L. Domitius Domitianus. Dioclețian îl va asedia pe uzurpator, iar în vara anului următor îl va învinge și-l va executa împreună cu partizanii săi.[9]

Nici Persia nu avea să stea deoparte și în 297, Narses, regele perșilor, intră în Mesopotamia romană. Galerius va porni împotriva perșilor, însă cu o armată prea puțin numeroasă și va fi învins. În vara aceluiași an Galerius revine cu o armată mult mai numeroasă și-l va nimici pe Narses în regiunea Armeniei, recucerind Mesopotamia și, în plus, întinzându-și suzeranitatea și asupra Armeniei și Georgiei.

Dioclețian și Galerius au luat fiecare titlul de Persicus maximus și au bătut monede cu inscripția Victoria Persica. Mai mult, în anii 303-304 au ridicat un măreț arc de triumf la Thessalonic cu scene din victoria asupra perșilor. Unul din izvoare (Epitome de Caes., XL, 16-17), menționează că Galerius se considera, după această victorie, un al doilea Alexandru cel Mare (Alexander redivivus), obținând și o mare influență asupra lui Dioclețian, determinându-l pe acesta la crunte persecuții împotriva creștinilor, motivând că astfel apără vechile instituții și siguranța statului sclavagist roman.[10]

 

Reformele lui Dioclețian

            Dar, mai mult decât de problemele de ordin strict militar, Dioclețian s-a ocupat de reformarea sistemului administrativ, financiar, militar și ideologic. Prima dintre aceste reforme și, probabil, cea mai importantă, a fost instaurarea monarhiei absolute de drept divin, Dominatul, înlocuind guvernarea Principatului, care durase din anul 27 î.e.n. până în anul 285 e.n.[11]

Reforma administrativă a urmărit slăbirea pe cât posibil a autorității celor însărcinați cu conducerea treburilor publice. Astfel, Roma nu a mai fost reședință imperială, Senatul aproape că nu mai avea nicio autoritate, iar Italia și-a pierdut privilegiile administrative.

Imperiul a fost împărțit în 12 dioceze (dioceses): Oriens, Pontus, Asiana, Thracia, Moesia, Pannonia, Italia, Africa, Hispania, Viennensis, Gallia și Britannia. Aceste dioceze, la rândul lor, au fost împărțite în aproximativ 100 de provincii.

Reformele lui Dioclețian s-au încheiat prin anii 297-298, intenția fiind aceea de a slăbi autoritatea prefecților pretoriului, mărind în schimb puterea vicarilor, reprezentanții prefecților.

Reformele administrative și fiscale aveau interese de ordin militar, iar aceste nevoi au impus sporirea aparatului birocratic, ceea ce a dus la secătuirea tezaurului public și, în final, la compromiterea acestor reforme.[12]

Numărul de oameni din armată aproape s-a dublat, iar numărul legiunilor a crescut de la 39 la 60-70, ajungându-se la o cifră de peste 500 000 de oameni.[13]

Armata a fost împărțită în două categorii de trupe: unități militare fixe de graniță (milites ripenses sau limitanei) și unități militare mobile (milites comitatenses), cu garnizoane în interiorul Imperiului. Aceste unități mobile puteau fi trimise, după nevoi, de la un capăt la altul al frontierei, deoarece, apărarea frontierelor reprezenta lucrul cel mai important în strategia lui Dioclețian, reușind, mai mult decât oricare împărat, să fortifice și să întărească limes-ul.[14]

A încercat și în plan ideologic să aducă unele schimbări, încurajând cultele romane tradiționale, iar în plan lingvistic a încercat să facă din limba latină singura limbă oficială.

În anul 296 a închis ultima monetărie autonomă greacă, cea din Alexandria, care va emite în continuare numai monede imperiale latine.[15]

Politicii religioase a lui Dioclețian i s-a opus biserica creștină, care luase amploare, făcând prozeliți în toate păturile sociale, ceea ce a dus în anii 303-304 la cea mai cumplită persecuție împotriva creștinilor, în special în partea orientală a Imperiului.[16]

 

 Tetrarhia din anul 305

La 1 mai 305, Dioclețian și Maximianus vor abdica, la împlinirea celor 20 de ani de domnie (Dioclețian depășise termenul cu 17 luni), fiind înlocuiți de Galerius și Constantius. Locurile de caesares rămase libere fuseseră ocupate de către Galerius Valerius Maximinus și Flavius Valerius Severus.

Această nouă tetrarhie își împărțea teritoriul astfel: Constantius stăpânea Britannia, Gallia și dioceza Spaniei cu nordul Marocului actual; Severus, restul Africii latine și Italia, plus dioceza Pannoniei; Galerius avea toată Asia Mică, până la fluviul Taurus, iar lui Maximinus îi reveneau celelalte provincii ale Asiei și Egiptul.[17]

 

 Regiunea Dunării de Jos

Datorită pericolului care venea în permanență dinspre „barbaricum”, în timpul lui Dioclețian și al tetrarhilor, teritoriul Dobrogei de astăzi a fost transformat într-o provincie independentă, Scythia Minor, care aparținea de dioceza Thraciei și avea ca reședință orașul Tomis (Constanța).[18]

Pentru apărarea acestei noi provincii au fost create două legiuni speciale: Legio I Jovia și Legio II Herculia, prima având sediul la Noviodunum (Isaccea), iar cea de-a doua la Troesmis (Iglița).

În timpul lui Dioclețian apar primii martiri creștini pe teritoriul Scythiei Minor, Epictet și Astion, decapitați în jurul anilor 290-300. Cu acest prilej este pomenit și Evangelicus, probabil primul episcop de Tomis.[19]

O mulțime de martiri creștini apar în Martirologii în acest teritoriu, din timpul crudei persecuții din anii 303-304.[20]

O inscripție de la Hinog, Cernavodă, ni-i amintește pe martirii Chiril, Chindeas și Tasios (Dasios).[21]

Una dintre cele mai importante descoperiri a fost cea din 1971, de la Niculițel, județul Tulcea, pe teritoriul fostei cetăți Noviodunum, când a fost scos la lumină cavoul (martyrium) cu trupurile și inscripția celor patru creștini Zotikos, Atallos, Kamasis și Philippos, care apar în Martirologii la Noviodunum.[22]

 

CAPITOLUL II – CONSTANTIN ÎMPĂRAT

 

La 25 iulie 306, Constantius moare la Eboracum (York), iar armata îl proclamă împărat pe fiul său, Constantinus, viitorul Constantin cel Mare, născut la Naissus (Niș, Serbia), cu numele său întreg Flavius Valerius Constantinus.

Constantin a fost martor la evenimentele din anul 303, când creștinii au fost acuzați că au dat foc palatului imperial din Nicomedia, pretext pentru a începe marea persecuție împotriva lor de către Dioclețian.

 

A treia tetrarhie

Proclamat împărat, Constantin a moștenit de la tatăl său Britannia și Gallia, iar reședința și-a stabilit-o la Augusta Treverorum (Treveri-Trier).

După ce repurtează o victorie cu francii la frontiera Rinului, Constantin face o înțelegere cu Galerius, mulțumindu-se numai cu titlul de Caesar, în timp ce Flavius Severus era promovat Augustus. În felul acesta tetrarhia era reconstituită pentru a treia oară, cu Galerius și Severus ca Augusti, iar Maximinus Daia și Constantin în calitate de Caesares, Constantin intrând în dinastia Herculiană întemeiată de Maximianus.[23]

Nu avea să dureze, însă, prea mult, deoarece pacea Imperiului va fi pentru mai multă vreme tulburată, iar sistemul tetrarhic al lui Dioclețian va fi definitiv compromis.

În octombrie 306, Maxentius, fiul lui Maximianus și ginerele lui Galerius, se autoproclamă împărat la Roma. Flavius Severus, fiind împărat de drept, pornește cu armată împotriva lui Maxentius, asediază Roma, însă va fi ucis în anul 307.

Pentru a-l contracara pe Galerius, care pregătea o campanie împotriva sa, Maxentius se aliază cu Constantin, oferindu-i titlul de Augustus și pe sora sa, Fausta, de soție. Constantin acceptă.

Galerius atacă Roma, dar va suferi o mare înfrângere, lucru care îi va crește într-atâta orgoliul lui Maxentius încât nu va mai recunoaște nici suveranitatea tatălui său, fostul împărat Maximianus.

În anul 308, Africa se răscoală împotriva lui Maxentius, proclamându-l împărat pe vicarul Africii, Lucius Domitius Alexander, care va rămâne Augustus la Carthagena până în anul 311, când va fi ucis.

Cei trei ani în care Africa a fost independentă, întrerupând relațiile cu Roma, au provocat o foamete cumplită în Italia, timp în care 6 000 de răsculați au murit.[24]

 

    Întâlnirea de la Carnuntum

În toamna anului 308, Dioclețian convoacă o întâlnire a împăraților la Carnuntum, pe Dunăre, lângă Viena, la care au venit Galerius și Maximianus.

La 11 noiembrie 308, în locul defunctului Severus, Galerius îl numește Augustus, fără să fi fost cezar, pe Valerius Licinianus Licinius, care își ascundea originea umilă, pretinzându-se descendent din Filip Arabul (244-249).

A fost un împărat crud, ucigându-i chiar pe soția și fiul lui Galerius, prietenul și protectorul său, și persecutând creștinismul numai din ură față de Constantin, coregentul său.[25]

Nemulțumit de decizia de la Carnuntum, prin care Licinius era numit direct Augustus, Constantin refuză să renunțe la titlul său de Augustus, pe care-l căpătase la 25 decembrie 307[26], iar Maximinus Daia, și el deranjat, se va lăsa proclamat Augustus de propria armată.

Astfel, în anul 310, Imperiul era condus de cinci împărați, toți cu titlul de Augustus, patru fiind legitimi: Galerius și Maximinus Daia în Orient, Constantin și Licinius în Occident și uzurpatorul Maxentius în Roma și Italia.

Maximianus va încerca să-i ia locul lui Constantin, însă acesta din urmă îl va ucide la Marsilia.

Constantin renunță la dinastia Herculiană, întemeiată de Maximianus, pretinzând că se trage, prin tatăl său, din împăratul Claudius al II-lea Gothicus (268-270), înlocuind astfel principiul tetrarhiei cu cel al monarhiei ereditare și alegându-și ca zeu protector „Soarele neînvins” (Sol invictus). Așa a fost declarată reciproc dușmănia dintre Constantin și Maxentius, fiindcă făceau parte din dinastii diferite.[27]

Înainte de a muri, în anul 310, Galerius dădea un edict la Serdica (Sofia), prin care se punea capăt persecuțiilor împotriva creștinilor, acordându-li-se și libertatea de cult.

După moartea lui Galerius, Maximinus Daia se proclamă primul Augustus, pentru că era cel mai vechi în fosta tetrarhie și ocupă Asia Mică, lăsându-i lui Licinius Peninsula Balcanică.

Deși Maximinus și Licinius aveau un acord de prietenie, relațiile dintre ei s-au răcit din ce în ce mai mult, iar tensiunile existente între Constantin și Maxentius fiind binecunoscute, au creat în cele din urmă o stare încordată în Imperiu, care avea să ducă la război.[28]

 

Bătălia de la Podul Milvius

Conflictul dintre Constantin și Maxentius avea să se accentueze în anul  311 și va izbucni în primăvara anului 312.

Rupând total legătura cu dinastia Herculiană, Constantin dorea să refacă Imperiul Universal, iar pentru realizarea acestui scop avea nevoie, în principal, de posesiunile lui Maxentius, Italia și Roma.

După informațiile pe care ni le furnizează istoricul Zosimos (II, 15, 1), în momentul declanșării ostilităților, Maxentius avea o armată compusă din 170 000 de infanteriști și 18 000 de cavaleri, iar Constantin dispunea de numai 30-40 000 de soldați, cu care va trece munții Alpi, luând prin surprindere fortăreața Segusio (Susa), după care obține o mare victorie lângă orașul Augusta Taurinorum (Torino), punând stăpânire pe tot nordul Italiei.

Maxentius, în loc să aștepte asaltul Romei, așa cum plănuise inițial, hotărăște să schimbe planul de luptă și să angajeze marea bătălie în 28 octombrie 312, ziua în care își aniversa urcarea pe tron, în afara zidurilor Orașului etern, la nord-est de Pons Milvius (Podul Șoimului).

Constantin va repurta o mare victorie, Maxentius și o mare parte din armata sa găsindu-și sfârșitul în apele Tibrului.

A doua zi, Constantin intra triumfal în Roma, în aclamațiile populației și senatorilor, tiranizați până atunci de Maxentius și își lua titlul de Maximus Augustus, titlu pe care-l deținea și Maximinus Daia, cerându-i acestuia să înceteze persecuțiile împotriva creștinilor, lucru pe care acesta îl va face formal, pentru a menaja alianța cu Constantin împotriva lui Licinius.

Constantin va rămâne la Roma până în ianuarie 313.[29]

Legată de bătălia de la Podul Milvius este și povestirea în care se spune că înaintea lui Constantin și a armatei sale a apărut monograma numelui lui Hristos, povestire ce avea să provoace multe controverse.

Eusebius din Cezareea relatează în lucrarea sa, „Viața lui Constantin”, că ar fi apărut în plină zi, deasupra soarelui, o cruce luminoasă cu inscripția: „prin aceasta vei învinge” (Vita Constantini, I, 28), numai că această apariție Eusebius o situează în Gallia, când Constantin se afla în drum spre Italia. În noaptea următoare Constantin ar fi avut un vis în care i s-a arătat Hristos poruncindu-i să facă un steag cu semnul pe care-l văzuse ziua, lucru pe care l-a și făcut, de altfel.

Această relatare este considerată de unii istorici ca fiind o adăugare ulterioară la opera lui Eusebius din Cezareea de către episcopul arian Euzoïos, moștenitorul bibliotecii lui Eusebius, un argument fiind acela că monograma lui Hristos apărea pe acel steag înscrisă într-o coroană.[30]

Fapt este, însă, că monograma chi-rho apare pe monede și medalioane constantiniene în anii 312-313, 315 și 317.[31]

 

Edictul de la Milano (313)

Rămas singur stăpânitor în Occident, după victoria de la Podul Milvius, Constantin se întâlnește în luna februarie a anului 313, la Milano, cu Licinius, pentru a celebra căsătoria acestuia cu Constantia, sora vitregă a lui Constantin, însă evenimentul pentru care a rămas în istorie a fost renumitul „edict de la Milano”, dat de cei doi împărați, care acorda libertate de expresie tuturor religiilor din întregul imperiu.

Acest edict avea la bază „charta libertății cultelor”, un edict dat de Galerius cu doi ani înainte, dar care nu fusese aplicat de către Maximinus Daia. În plus, edictul de la Milano abroga restricțiile precedentului referitoare la cultul creștin și legifera problemele referitoare la bunurile bisericii creștine.

Profitând de situația creată prin plecarea lui Constantin la frontiera Rinului, unde repurtase victorii împotriva francilor, Maximinus Daia atacă teritoriile lui Licinius din Peninsula Balcanică, ocupând Bizanțul și Heracleea. Înaintând spre Adrianopol, Maximinus Daia a fost înfrânt de către Licinius, fiind nevoit să fugă în Cilicia și murind la Tars, în luna august a anului 313.

Astfel, Licinius, fără prea mare efort, lua în stăpânire Cilicia, Siria, Mesopotamia și Egiptul.

La 13 iunie 313, la Nicomedia, Licinius dă o circulară (mandatum), în favoarea creștinilor, circulară pe care o va transmite tuturor provinciilor intrate în stăpânirea sa.

Circularele date ulterior conferinței de la Milano au constituit, în fapt, ceea ce se cheamă „edictul de la Milano”, întâlnire care a prilejuit înțelegerea dintre cei doi împărați, care poate fi considerată în mai mare măsură opera lui Constantin, fidel politicii tatălui său de încurajare a religiei creștine și motivând astfel denumirea dată revoluției promovată de el, de „pace constantiniană”.[32]

 

Perioada diarhiei Constantin-Licinius

În toamna anului 313, Constantin și Licinius erau singurii care conduceau întregul Imperiu Roman, primul stăpânind în Occident, iar cel de-al doilea fiind stăpân peste tot Orientul.

Constantin, însă, nu renunțase la ideea de a reface tetrarhia și l-a numit cezar pe Bassianus, oferindu-i o parte din provinciile occidentale, inclusiv Italia, în timp ce Licinius îi ceda Pannonia. Dar Bassianus a dorit mai mult și s-a răsculat împotriva lui Constantin, încercând să-l ucidă, numai că acest complot a fost descoperit de Constantin, Bassianus plătind cu viața îndrăzneala lui.

În umbra acestui complot era însuși Licinius, fapt care a dus la un conflict între cei doi împărați, prima bătălie câștigând-o Constantin, în Pannonia, la 8 octombrie 314.[33]

O a doua luptă, lângă Adrianopol, s-a terminat nedecis, cei doi făcându-și reciproc concesii, una dintre ele fiind aceea că fiecare dintre ei avea dreptul de a emite legi, ceea ce a dus la slăbirea coeziunii Imperiului.

Un lucru care încă le lega era acela că în ambele părți ale Imperiului puteau circula monede cu efigiile celor doi împărați.[34]

La 2 iunie 315, Constantin dă o lege prin care interzice ca sclavii și vitele să le fie sechestrate țăranilor pentru datorii, iar cei care încălcau această lege erau pedepsiți cu moartea (Cod. Theod., II, 30, 1 și VIII, 5, 1).

La sfârșitul anului 316, Constantin își mută reședința la Sirmium (Mitrovița), pentru ca la începutul anului 317 să se mute din nou, de data aceasta la Serdica (Sofia), unde va declara că „Roma mea este Serdica”.[35]

La 1 martie 317, la Serdica, se acordă, formal, titlul de cezari celor doi copii minori ai lui Constantin, Flavius Iulius Crispus și Flavius Claudius Constantinus, precum și lui Valerius Licinianus Licinius, tot minor, fiul lui Licinius.[36]

În anul 316, Constantin a dat o lege prin care sclavii puteau fi eliberați în biserică, în prezența episcopului, iar în 321 a dat o lege de mare importanță pentru biserică, lege care permitea, celor care doreau, să facă donații testamentare bisericii.

Tot în 321, prima zi a săptămânii, care era și „Ziua Soarelui” sau „Ziua Domnului”, a fost declarată zi de repaos, iar în 322 chipul Zeului Soare va dispărea definitiv de pe monede.

Astfel, puțin câre puțin, problemele cele mai importante ale statului căpătau un caracter creștin.[37]

Pentru a contracara popularitatea de care se bucura Constantin, atât în Occident, dar, mai ales, în Orient, Licinius a început din nou persecuția împotriva creștinilor, scoțându-i pe aceștia din funcțiile înalte.

Deși această persecuție nu era declarată oficial, s-a ajuns până la pedeapsa capitală și apariția unor noi martiri, în special în partea orientală a Asiei Mici.[38]

În anul 322 relațiile dintre cei doi Augusti s-au înrăutățit și amândoi pregăteau războiul pentru obținerea monarhiei totale.

Constantin a fost nevoit să lupte împotriva sarmaților și a goților, repurtând succese importante, însă în campania dusă împotriva celor din urmă a încălcat teritoriul lui Licinius, care a considerat acest fapt ca fiind o violare a acordului din 314. A fost motivul pentru declanșarea războiului.

Și de această dată armata lui Licinius era mult mai numeroasă decât cea a lui Constantin.

La 3 iulie 324, Constantin îl învinge pe Licinius la Adrianopol și acesta va fi nevoit să se retragă la Bizanț, apoi flota lui Constantin, condusă de fiul acestuia, tânărul Crispus, va nimici flota lui Licinius și va încerca să-i taie acestuia retragerea spre Asia Mică, numai că Licinius reușise deja să părăsească Bizanțul.

Va urma, însă, bătălia finală de la 18 septembrie 324, în care Constantin îl va nimici definitiv pe Licinius, iar peste puțin timp va intra triumfător în orașul de reședință, Nicomedia.

Licinius și fiul său au fost lăsați în viață, dar, mai târziu, când au încercat să comploteze împotriva lui Constantin, au fost omorâți.

După 40 de ani de la începutul domniei lui Dioclețian, Imperiul Roman era condus, din nou, de un singur împărat.[39]

 

Constantin – singur împărat

Principala preocupare a lui Constantin, după ce a rămas singurul stăpân al Imperiului, a fost aceea de a menține integritatea și unitatea Imperiului, pentru aceasta folosindu-se în cea mai mare parte de creștini, oferindu-le acestora funcții înalte în administrație, în special în provinciile orientale (Eusebius, Vita Constantini, 2, 44, 46).

Constantin însuși preluase conducerea bisericii, urmărind să realizeze și pe plan religios ceea ce realizase pe plan politic.[40]

În timpul acesta, Orientul creștin se confrunta cu erezia propagată de preotul Arius din Alexandria, care nega divinitatea lui Hristos. Pentru a rezolva problema, Constantin a convocat primul sinod ecumenic, la 20 mai 325, întrunit la Niceea, în Bithynia Asiei Mici, la care au participat peste 300 de episcopi.

Arius și adepții lui au fost condamnați, iar sinodul a susținut că Dumnezeu Fiul, Iisus Hristos, este de o ființă cu Dumnezeu Tatăl.

Activitatea politică a împăratului era nedespărțită de cea religioasă, el considerându-se reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, astfel că el ia apărarea sclavilor și a colonilor și interzice luptele de gladiatori.

Deja, Constantin se visa un al doilea Alexandru cel Mare.[41]

În anul 326, Constantin dă o serie de legi cu caracter moral, printre care și cea împotriva adulterului, căreia avea să-i cadă victimă propriul său fiu, Crispus, care va fi executat prin otrăvire la Pola.

Aceeași soartă o va avea și soția sa, Fausta, acuzată, de asemenea, de adulter și va fi înecată într-o baie fierbinte.

În anul 327 moare mama sa, Elena, probabil la Nicomedia. Constantin, în memoria sa, va da orașului Drepanum din Bithynia numele de Helenopolis, iar provinciei Diospontus numele de Helenopontus.

În același an va fi reabilitat Arius, într-o a doua sesiune a sinodului de la Niceea, fapt care va duce pentru mult timp la conflicte în interiorul bisericii.[42]

În anul 335, simțindu-se slăbit, Constantin a hotărât ca, după moartea sa, Imperiul să fie împărțit între cei trei fii ai săi și cei doi nepoți.

După ce își serbase tricenalia la Constantinopol, în anul 336, anul următor Constantin a fost provocat de perși, care îi ceruseră să părăsească Armenia, astfel că împăratul a început să se pregătească de război, însă cade grav bolnav și se retrage la vila sa de la Ancyrona, lângă Nicomedia, unde moare în ziua de 22 mai 337.

Se spune că ar fi fost botezat cu puțin timp înainte de a muri, de către episcopul semiarian Eusebius al Nicomediei.

Va fi înmormântat la Constantinopol, în mausoleul de lângă biserica Sfinților Apostoli, Constantin considerându-se al treisprezecelea dintre ei. De altfel, biserica îl va trece în rândul sfinților, numindu-l „cel întocmai cu apostolii”.[43]

 

Bizanț-Constantinopol

Treptat, centrul de greutate al Imperiului Roman se mutase în răsărit, datorită vieții economice înfloritoare a acestei zone a Europei, a numărului mai mare al populației, dar, ceea ce a determinat, poate, în cea mai mare măsură mutarea administrației în partea orientală, a fost pericolul pe care îl reprezentau triburile barbare și regii persani, care revendicau teritoriile ce făcuseră parte din vechiul regat persan.[44]

Urmându-și înaintașii, Dioclețian și Galerius, Constantin a făcut o alegere chiar mai bună decât aceștia, alegându-și ca reședință vechea cetate Byzantion, situată pe malul european al strâmtorii Bosfor, important punct comercial și strategic, fiind apărat de către ape din trei direcții, iar partea dinspre uscat fiind apărată de ziduri puternice.[45]

Temelia reconstrucției vechii cetăți a pus-o Constantin la 8 noiembrie 324, pentru ca inaugurarea oficială să fie făcută la 11 mai 330, Constantinopolul dorindu-se a fi noua Romă sau o altă Alexandrie.[46]

Noua Romă (Altera Roma) era o copie fidelă a celei vechi, fiind construită, de asemenea, pe șapte coline, era împărțită în 14 regiuni administrative, avea un Capitoliu, un Senat, un Praetorium, o Via Sacra și un Forum principal.

Împăratul a dorit să dea noii capitale un caracter creștin, încurajând construirea de biserici, cea mai importantă fiind Sfânta Sofia, a cărei construcție a început în anul 326 și era poziționată în fața palatului Imperial.[47]

Constantinopolul a devenit în scurt timp un mare centru meșteșugăresc, încă din anul 324 deschizându-se aici un atelier monetar, iar Constantin însuși stabilindu-și reședința aici, de unde va da apoi, din anul 330, aproape toate legile domniei sale.

Deși Constantin a încercat să dea noii capitale un caracter latin, nu a reușit acest lucru, majoritatea populației vorbind limba greacă, iar Constantinopolul a devenit o capitală a elenismului.[48]

 

 

CAPITOLUL III – REFORMELE LUI CONSTANTIN CEL MARE

 

Curtea

În cea mai mare parte, reformele lui Constantin au urmat calea începută de ilustrul său predecesor, Dioclețian, și, în același timp, în special în partea orientală a Imperiului, le-a preluat pe cele ale co-împăratului său, Licinius.

Această nouă organizare va dura până în secolul al VII-lea, la apariția themelor bizantine, iar, în linii mari, principiile sale conducătoare vor dăinui cât va dura și statul bizantin.

Cel mai mult, Constantin a fost interesat de consolidarea autorității imperiale prin scăderea influenței Senatului, separarea administrației civile de cea militară și administrația centrală de cea provincială.[49]

Constantin înlocuiește titlul de Dominus noster, renunțând și la titlul de invictus, schimbându-l cu cel de victor, la care-l va adăuga pe cel de triumphator, încercând să întemeieze o dinastie ereditară.

Curtea imperială a lui Constantin o imita în mare măsură pe cea a suveranilor orientali.

 

Consistoriul

Vechiul consiliu al împăratului, care avea caracter temporar, a fost transformat într-o instituție permanentă, sacrum consistorium, ai cărei membri erau aleși de împărat dintre cei mai înalți funcționari ai administrației centrale, fiind oamenii de încredere ai împăratului.[50]

 

Magister officiorum

Prefecții pretoriului au fost eliminați din consiliul imperial, locul lor fiind luat de magister officiorum, șeful cancelariei imperiale. Acest titlu se pare că a fost inventat de Licinius.

Magister officiorum avea sub comanda sa regimentele de gardă călare, create de Constantin și cunoscute sub numele de scholae palatinae. El mai deținea și titlurile de ministru al afacerilor externe și mare maestru de ceremonii al curții imperiale, având rolul de a primi ambasadele străine.

Tot el avea autoritatea disciplinară și jurisdicția asupra sclavilor palatului imperial, iar pe lângă toate acestea exercita și funcția de organ suprem de control asupra întregii administrații și în special asupra administrației prefecturilor.

Biroul său era format din curieri și polițiști (agentes in rebus), menționați pentru prima dată în anul 319.[51]

 

Chestorul palatului. Notarii.

După magister officiorum, cel mai înalt funcționar al administrației centrale era quaestor sacri palatii, cu rolul de a redacta discursurile, legile și răspunsurile la cereri, fiind reprezentantul sau locțiitorul împăratului în probleme juridice.

O altă categorie importantă în administrația centrală o reprezentau notarii. Aceștia asistau la ședințele consistoriului, luând note în calitate de secretari și purtau grade militare de tribuni și protectores domestici, șef fiindu-le cel mai vechi dintre ei, primicerius notariorum, subordonat direct împăratului.[52]

 

Ministrul de finanțe. Domeniile imperiale.

După magister officiorum și quaestor sacri palatii, în ordine, urmau comes sacrarum largitionum, un fel de ministru de finanțe și comes rerum privatarum, administratorul patrimoniului particular al împăratului.

Subalternii lor erau rationales și magistri rei private, funcționari ai curții imperiale (palatini).

Un alt funcționar al palatului era comes demorum per Cappadociam et per Africam, administratorul domeniilor coroanei din Cappadocia și Africa latină, domenii exploatate exclusiv în folosul curții imperiale.[53]

 

Reforma prefecturii Pretoriului

Pentru a diminua puterea prefecților Pretoriului, Constantin a împărțit Imperiul în 4 Prefecturi (Gallia, Italia, Illyricum și Orientul), fiecare prefectură în mai multe dioceze și fiecare dioceză în mai multe provincii. Pentru a ține totul sub control, Constantin a separat puterea civilă de puterea militară.

În atribuțiile prefecților intrau: menținerea păcii și a ordinii, puterea legislativă (mai mică decât a împăratului), jurisdicția supremă (în concurență cu cea a împăratului), administrația poștei, construcția și întreținerea edificiilor publice, direcția administrativă a corporațiilor și reglementarea prețurilor pieței, direcția administrativă a învățământului superior, gestiunea annonei, plata soldelor și a salariilor și aprovizionarea cu alimente a armatei, recrutarea și gestiunea depozitelor de arme aparținând statului.

Guvernatorii provinciilor erau numiți de împărat la propunerea prefectului, dar puteau fi destituiți de acesta.[54]

 

Prefectul capitalei

Roma și Constantinopolul ieșeau de sub jurisdicția prefecților pretoriului, fiind supuse câte unui prefect al capitalei (praefectus Urbi). Ei erau reprezentanții supremi ai Senatului și ai ordinului senatorial și erau singurii funcționari imperiali care nu purtau uniformă militară, ci costumul civil, toga.

Erau însărcinați cu menținerea ordinii publice și cu aprovizionarea cu alimente a populației capitalei.

Aveau sub control toată viața economică a capitalei, comerțul și meșteșugurile și îndeplineau funcția de judecători.

La Roma exista și un vicarius praefecturae Urbis, care depindea de prefectul pretoriului, nu de prefectul orașului.[55]

 

Senatul

            În perioada constantiniană exista Senatul de la Roma, ai cărui membri se numeau clarissimi și aparțineau vechilor familii aristocratice. Al doilea senat, cel de la Constantinopol, era de rang secundar, iar membrii săi se numeau numai clari și proveneau, de asemenea, din rândurile vechii aristocrații romane.[56]

 

Reforma armatei

Ca și în timpul lui Dioclețian, armata era împărțită în două mari categorii: armata de frontieră (ripenses, limitanei) și armata de rezervă sau de manevră (comitatenses), aceasta din urmă fiind la dispoziția împăratului, cu garnizoane în interiorul Imperiului.

Durata serviciului militar era de 25 de ani pentru limitanei și de 20 de ani pentru comitatenses.

Istoricul Zosimos consideră că împăratul Constantin a slăbit armata de frontieră în detrimentul unei armate mai puternice în interior.

Sub Constantin efectivul armatei ajunsese la 500 000 de soldați și a apărut o nouă categorie de mari comandanți, comites et magistri militum, iar comandamentul armatei a fost împărțit în două: comandamentul infanteriei și comandamentul cavaleriei, ambele fiind sub comanda directă a împăratului.

Comanda militară, ca și în timpul lui Dioclețian, era încredințată unui dux, fără atribuții în administrația civilă.

Legiunile (1 000 de soldați) erau conduse de câte un tribun, iar numeri (unități mai mici) erau comandate de câte un tribunus sau praepositus.

În această perioadă a dispărut termenul de centurion.

Protectores erau un corp de ofițeri privilegiați, care erau ocrotitori ai împăratului.

Este recunoscută generozitatea lui Constantin față de soldați, însă este acuzat de barbarizarea armatei, în special prin înrolarea de germani, care erau apreciați ca fiind buni soldați, unii dintre aceștia ajungând ofițeri sau chiar mari comandanți, ceea ce a dus la decăderea stăpânirii Imperiului, atât în Occident cât și în Orient.[57]

 

Impozitele

Constantin, pe tot timpul domniei, a făcut mari cheltuieli, în special prin strămutarea capitalei la Constantinopol, irosind astfel rezervele strânse cu grijă de Licinius, dar și mari cantități de aur și argint provenind din tezaurele templelor păgâne.

Astfel, a fost nevoit să adauge noi impozite pe taxe și venituri, lovind fiecare clasă în parte.

Senatorii, mari proprietari de pământ, au fost obligați să achite un supra-impozit numit collatio glebalis, gleba (senatoria) sau follis (senatorius). La acesta s-a adăugat și sarcina aurum oblaticium, adică aurul necesar diferitelor aniversări imperiale, transformate în sarcini fiscale (munera).

Cetățile erau obligate ca, la astfel de aniversări, să ofere o coroană de aur, contribuție numită aurum coronarium.

Comercianții și negustorii au fost supuși la impozitul numit auri lustralis collatio sau chrysargyron, care se achita o dată la cinci ani în aur și argint. Acest impozit trebuia plătit și de către țăranii care își vindeau produsele la oraș. [58]

 

Dreptul privat și dreptul penal

În legătură cu reformele legislative, Constantin a fost acuzat de către nepotul său, Iulianus Apostata, că a răsturnat legile antice și vechile moravuri.

Constantin, urmându-l pe Licinius, a decis în anul 318 că edictele imperiale au putere absolută, putând anula legile.

Legislația lui s-a aflat sub puternica influență a creștinismului, exemple fiind legea din anul 321, când duminica a fost declarată zi de repaos, sau cea din anul 319, care prevedea că uciderea premeditată a unui sclav de către stăpânul său era calificată drept asasinat.

Pentru a împiedica vânzările de copii, a decis atribuirea de subvenții familiilor sărace, iar în anul 331, o lege matrimonială autoriza divorțul în anumite situații.

În ceea ce privește dreptul penal, a dat legi dure împotriva celor care furau copii, împotriva paricizilor și a celor care luau boii folosiți la arat.

Ucigașul unei rude apropiate era supus torturii în sac, dar tot el a interzis tortura pe cruce și mutilarea figurii.

În anul 320 dă o lege cu un mare caracter umanitar, care permitea prizonierilor să vadă lumina soarelui o dată pe zi.

Deși Constantin a luat prin legile sale apărarea celor slabi împotriva celor puternici, se poate spune că reformele sale legislative au contribuit la creșterea barbarizării dreptului în Imperiul Roman târziu.[59]

 

Politica religioasă

Fără îndoială, Constantin și-a câștigat faima atât prin campaniile militare victorioase pe care le-a dus, cât și prin reformele sale (în mare parte fiind un continuator al schimbărilor revoluționare începute de Dioclețian), dar mai cu seamă, a rămas în istorie prin faptele sale creștine, fapte care au făcut dintr-o sectă persecutată religia dominantă în Imperiu, religie care, în timp, va cuprinde întreaga Europă.

Istoricii au împărțit politica religioasă a lui Constantin în trei etape distincte:

  1. de la urcarea pe tron până la victoria asupra lui Maxentius (306-312);
  2. de la 312 până la înfrângerea definitivă a lui Licinius (324);
  3. perioada suveranității absolute (324-337).[60]

Prima etapă

În această etapă, Constantin a fost și s-a comportat ca un păgân, însă tatăl său, împăratul Constantius, l-a învățat să nu-i persecute, ba chiar să-i protejeze pe creștini, lucru pe care l-a și făcut.

După moartea socrului său, Maximianus, în anul 310, Constantin a ieșit din dinastia Herculiană, întemeiată de acesta, și și-a ales ca zeu protector „Soarele neînvins” (Sol invictus), ocrotitorul dinastiei lui Claudius II Gothicus, din care pretindea că se trage.

 

A doua etapă

            Convertirea lui Constantin la creștinism, fără să renunțe total la practicile păgâne, a fost pusă de unii istorici pe seama intereselor de ordin politic, iar alții cred în sinceritatea acestui act, motivând părerea lor prin faptul că, înainte de bătălia de la Podul Milvius, Constantin a pus să se scrie pe steaguri monograma numelui lui Hristos.

Dacă, totuși, Constantin a amânat botezarea sa până în ultima clipă, aceasta se justifică prin faptul că o religie pașnică nu se poate impune cu brutalitate, ci cu blândețe și răbdare, ținând cont de sentimentele posibil ostile ale populației, încă majoritar păgână.[61]

Dar, în momentul în care a căpătat putere mai mare și prestigiu, după victoria asupra lui Maxentius, Constantin a făcut poate cel mai important act pentru creștinism (Edictul de la Milano), prin care această religie este recunoscută ca fiind egală în drepturi cu cultele păgâne.

Prin legile pe care le-a dat în această perioadă, Constantin a dovedit nu numai că dorește să pună creștinismul pe același plan cu celelalte culte, dar chiar să favorizeze noua religie.

 

A treia etapă

După ce a devenit singur stăpânitor al Imperiului Roman, deci și în Orient, Constantin a reeditat prescripțiile edictului din 313, încurajând creștinismul, chiar îndemnând populația să se convertească la creștinism, fără a-i persecuta, însă, pe cei care nu doreau să facă aceasta, fapt relevat și de istoricul păgân Eutropius (Epitome, X, 8,2), care spune că, după moarte, Constantin a mers alături de ceilalți păgâni în rândul zeilor, asta însemnând că, în niciun caz, el nu a fost un persecutor al păgânismului.

Constantin a dorit întotdeauna unitatea Imperiului și a înțeles că fără unitatea bisericii nu putea realiza acest lucru și este meritul lui că pentru realizarea celui dintâi obiectiv a știut să transforme biserica creștină și ierarhia ei într-un instrument de domnie, în interesul statului.

Pentru toate meritele sale, biserica creștină l-a așezat în rândul sfinților, numindu-l „cel de-al treisprezecelea apostol” sau „cel întocmai cu apostolii”.[62]

 

 

CAPITOLUL IV – CONSTANTIN ȘI TERITORIUL ROMÂNIEI

 

După Retragerea Aureliană (270-275) de pe teritoriul Daciei, Imperiul roman nu a renunțat la ideea recuceririi acestei zone și a supravegheat în permanență malul stâng al Dunării, păstrându-și anumite puncte fortificate pe acest mal, începând din Banat până la vărsarea Oltului.[63]

Două exemple în acest sens sunt garnizoanele din județul Dolj (Desa) și Olt (Sucidava), prima fortăreață fiind apărată de un detașament al legiunii XIII Gemina, iar cea de-a doua de cohortele III și IV ale legiunii a V-a Macedonica.[64]

 

Politica defensivă de la Dunărea de Jos

Constantin a fost întotdeauna atras de Peninsula Balcanică, fiind născut și petrecându-și tinerețea aici, fapt care a contribuit la alegerea reședințelor sale la Sirmium și apoi la Serdica, pe care o considera, așa cum am mai arătat, Roma sa.

Poate și din această cauză a continuat și intensificat politica defensivă de la frontiera danubiană, mai ales după mutarea capitalei la Constantinopol, când limes-ul danubian, cel dobrogean (limes scythicus) în special, a devenit prima linie de apărare a noii capitale.

Un argument în susținerea acestei ipoteze este inscripția de fundație a cetății Tropaeum Traiani, care amintește de perioada lui Constantin și Licinius (313-324), când cei doi împărați au refăcut această cetate în scopuri defensive și victoriile acestora împotriva triburilor barbare.[65]

Informații importante despre organizarea militară a lui Constantin le găsim în Notitia Dignitum, de unde aflăm că partea de SV a Dobrogei, de-a lungul Dunării până la Altium (Oltina, jud. Constanța), se afla în paza unor detașamente ale legiunii XI Claudia, cu sediul la Durostorum (Silistra, Bulgaria).[66]

Numeroase descoperiri arheologice de pe teritoriul Dobrogei arată importanța deosebită ce-o avea pentru Imperiu această provincie. Astfel, la Noviodunum s-a găsit o monedă de bronz emisă la Aquilea, în timpul lui Maxentius (308-309), iar la Dinogetia s-au găsit o mulțime de monede constantiniene, care atestă locuirea intensă de către cetățenii Imperiului a acestei cetăți din nordul Dobrogei.[67]

La Histria, în timpul lui Constantin, a fost refăcută incinta și unele edificii din interiorul cetății, lucru atestat și de numărul mare de monede constantiniene găsit aici.[68]

Capitala provinciei, Tomis, nu putea să nu se bucure de o atenție deosebită, aici găsindu-se o cărămidă purtând inscripția cun(eus) D(almatarum?), ceea ce înseamnă că în acea perioadă s-a aflat aici un detașament de călăreți.[69]

De asemenea, s-au găsit numeroși stâlpi militari, care atestă interesul purtat de Constantin față de toate drumurile din provincia Scythia Minor.

 

Politica ofensivă de la Dunărea de Jos

Se știe că împăratul Constantin a dus o politică de recuceriri, care s-a materializat și în teritoriul Daciei prin diferite acțiuni cum ar fi: construirea unui pod peste Dunăre la Sucidava (Celeiu), restaurarea drumului roman din câmpia romănățeană, refacerea fortăreței Sucidava și a castrului lui Traian de la Drobeta, precum și ridicarea cetății Daphne. Pe parcurs s-au refăcut sau ridicat din temelii numeroase cetăți din stânga Dunării și a fost ocupată întreaga câmpie a Olteniei și Munteniei până la „Brazda lui Novac” de nord, linie de apărare realizată tot în timpul lui Constantin.

După această strategie, Constantin a început războiul împotriva goților, pe care-i va învinge în anul 332, consolidându-și poziția în acest teritoriu și obținând o pace de lungă durată (32 de ani).[70]

 

Brazda lui Novac

Este cunoscut faptul că împăratul Constantin a încercat să reanexeze teritoriile cucerite de Traian, însă, pe teritoriul Daciei el nu a reușit să refacă această hartă decât în partea de sud a Olteniei și Munteniei, mai exact, limita nordică a Imperiului a constituit-o „Brazda lui Novac”, care pornea de la Drobeta-Turnu Severin, mergea 15 Km spre SE până la 4 Km de satul Hinova (jud. Mehedinți),trecea prin Craiova, pe la 15 Km N de Romula, iar în stânga Oltului pe la Coteana și Mierlești (jud. Olt), pe la Urleni (jud. Argeș), unde se întretaie cu limes transalutanus, pe la Finta și nord de Târgșor (jud. Prahova), Ploiești și Mizil, oprindu-se, probabil, la castrul de la Pietroasele (jud. Buzău).

În mare parte, „Brazda” urmează linia de demarcație dintre câmpie și deal, cu specificația că în Oltenia a fost realizată mult mai bine decât în estul Oltului, o explicație în acest sens fiind aceea că în vestul Oltului forța de muncă provenea din interiorul Imperiului, pe când în Muntenia această forță de muncă provenea din rândul barbarilor federați (goții).

„Brazda lui Novac” ascunde încă multe „taine”, care trebuie scoase la lumină, atâta timp cât mai există, deși au trecut aproape 1 700 de ani, această importantă fortificație cu caracter defensiv. [71]

 

CONCLUZII

 

Ca importanță istorică, din punct de vedere politic, putem reține faptul că împăratul Constantin cel Mare a domnit între anii 306 și 337; că este întemeietorul marelui oraș Constantinopol, ce avea să devină capitala, nu numai a Imperiului Roman, ci și a lumii; că este cel care a reunificat Imperiul Roman după o lungă perioadă de lupte interne și neliniște; că a fost un mare strateg, repurtând numeroase victorii pe plan militar; a fost un important reformator, continuându-l pe Dioclețian, în ceea ce privește administrația statală și a știut să conducă Imperiul Roman cu mână de fier, punând întotdeauna pe primul plan interesul de stat.

Ca o completare, pentru a desăvârși rolul jucat în istorie de acest mare împărat, fără a judeca noi dacă este mai mult sau mai puțin importantă decât opera politică, trebuie menționată opera religioasă. De fapt, nu cred că ar trebui judecate separat aceste două aspecte, pentru că una fără cealaltă nu s-ar fi putut înfăptui.

Este adevărat că omul nu a apărut pe pământ în același timp cu religia creștină și s-a dovedit științific acest lucru, faptul că nu Dumnezeu l-a făcut pe om, sau, cel puțin nu așa cum este arătat în Biblie, dar, probabil, atunci când a conștientizat că este om, omul a simțit nevoia să-i fie cuiva recunoscător și i-a fost Celui care credea că are grijă de el. Atunci, poate, a scos la lumină credința ascunsă în sufletul lui, credință cu care fiecare om se naște, numai că nu toți oamenii știu sau nu pot să și-o descopere.

Constantin cel Mare a știut să dea identitate acestei religii creștine.

El este cel care, chiar dacă nu i-a dat viață, a crescut-o ca pe propriul copil, i-a îndrumat pașii, a apărat-o de cei care-i voiau răul, a ajutat-o să crească mare, să fie puternică și i-a arătat drumul pe care trebuie să-l urmeze, netezindu-i acest drum.

Este greu de spus dacă religia creștină l-a ajutat să-și atingă scopurile politice sau dacă puterea a fost suportul de care avea nevoie pentru a impune lumii această religie.

Ateii sau cei rău intenționați ar putea alege prima variantă, dar nu putem nega faptul că creștinismul a stat la baza tuturor marilor realizări ale omenirii din evul mediu și epoca modernă, cum nu putem nega faptul că biserica a fost aceea care a susținut educația marilor artiști de după recunoașterea creștinismului ca religie dominantă în lumea civilizată.

Tot Constantin cel Mare este inițiatorul construirii primelor biserici din Constantinopol și din întregul Imperiu Roman, cea mai importantă construcție de acest fel rămânând până astăzi biserica Sfânta Sofia din orașul în care este înmormântat Constantin, Constantinopol.

Așadar, Constantin cel Mare își merită pe deplin locul în rândul sfinților, acolo unde l-a așezat biserica, și cognomenul de „al treisprezecelea apostol”.

 

 

BIBLIOGRAFIE

I  IZVOARE

Codex Theodosius, II, 30, 1 și VIII, 5, 1, în Fontes Historiae Daco Romanae (în continuare FHDR), vol. II, București, 1970

Epitome de Caes., XL, 16-17, în FHDR, vol. II, București, 1970

Eusebius, Vita Constantini, II, 44, 46, în FHDR

Eusebius din Caesareea, în FHDR

Eutropius, Epitome, X, 8, 2, în FHDR

Panegirice, II, 6, 3, cf. I. Barnea, Constantin cel Mare, București, 1982

Zosimos, în FHDR

 

II  LUCRĂRI GENERALE ȘI SPECIALE

Alföldi A., Hoc signo victor eris, în Antike und Christentum  Ergänzungsband, I: Pisciculi Münster in Westfalen, 1939

Aricescu A., în Armata

Barnea I., Iliescu Oct., Constantin cel Mare, București, 1982

Barnea I.,Vulpe R., Din istoria Dobrogei, vol. II: Romanii la Dunărea de Jos, București, 1968

Barnea I., Dacia, N.S.,I, 1957

Barnea I., Mitrea B., Anghelescu N., Săpăturile de salvare de la Noviodunum, în Materiale, IX, 1957

Baumann V.H., în Pontica, 5, 1972

Condurachi Em., în Histria, I, Buc., 1954

Ensslin W., Maximianus (Galerius), în RE, 14, 1930

Gregoire H., Byzantion, XIII, 1938

Grosse E., Romische Militargeschichte von Gallienus bis zum der byzantinischen Themenverfassung Beginn, Berlin, 1920

Janin R., Constantinople byzantine, Paris, 1950

Lafaurie J., Melanges A. Piganiol, II, Paris, 1966

Maschin N.A., Istoria Romei antice, Buc., 1951

Netzhammer R., Die christlichen Altertumer der Dobrudscha, Buc., 1918

Olivetti Al., Constantino, în Enciclopedia Italiana, XI, 1949

Ostrogorsky G., Geschichte des byzantinischen Staates, München, 1963

Piganiol A., L’empereur Constantin, Paris, 1932

Piganiol A., L’Empire Chrétien (325-395), Paris, 1972

Seston W., Diocletien et la Tetrarchie, I, Paris, 1946

Stein E., Histoire du Bas-Empire, t. I-er: de l’Etat romain a l’Etat byzantin, Paris, 1959

Toropu O., Romanitatea târzie și străromânii, București, 1975

Tudor D., în Historica, III, Craiova, 1974

Tudor D., Les ponts romains du Bas Danube, Buc., 1974

Tudor D., Oltenia romană3, București, 1968

Vogt J., Constantin der Grosse und sein Jahrundert2, München, 1960                                                                                   

 

[1] 1 W. Seston, Diocletien et la Tetrarchie, I, Paris, 1946, p. 54-55 și 198

[2] 2 W. Seston, op. cit., p. 58-67

3 W. Seston, op. cit., p. 69-81, 211-230

[4] W. Seston, op. cit., p. 82-89, 91-93 şi 216.

[5] N. A. Maşchin, Istoria Romei antice, Buc., 1951, p. 392 (vezi şi Brezeanu, Istoria Bizanţului, Bucureşti, 2003)

[6] E. Stein, Histoire du Bas-Empire, t. I-er: de l’Etat romain a l’Etat byzantin (284-476), Paris, 1959,p.77-78

[7] Ibidem, p. 78

[8] W. Seston, op. cit., p. 129-136

[9] E. Stein, op. cit., p. 77

[10] E. Stein, op. cit., p. 79-80

[11] Ibidem, p. 9

[12] W. Seston, op. cit., p. 336-351

[13] E. Grosse, Romische Militargeschichte von Gallienus bis zum Beginn der byzantinischen Themenverfassung, Berlin, 1920, p. 57 şi urm., 88 şi urm., 152

[14] W. Seston, op. cit., p. 297-298 şi 302-308

[15] E. Stein, op. cit., p. 76-77

[16] Ibidem, p. 80-81

[17] E. Stein, op. cit., p. 82

[18] I. Barnea, Din istoria Dobrogei (prescurtat DID), Bucureşti, 1968, II, p. 370

[19] R. Netzhammer, Die christlichen Altertumer der Dobrudscha, Bukarest, 1918, p. 22-25

[20] Ibidem, op. cit., p. 17-18, 122, 138

[21] I. Barnea, în Dacia, N.S., I. 1957, p. 280; Emilian Popescu, Inscripţii greceşti şi latine în secolele IV-XIII, descoperite în România, Bucureşti, 1970 (în continuare IGLR), nr. 194

[22] V.H. Baumann, în Pontica, 5, 1972, p. 447-464

[23] A. Piganiol, L’empereur Constantin, Paris, 1932, p. 45

[24] J. Lafaurie, în Melanges A. Piganiol, II, Paris, 1966, p. 46

[25] E. Stein, op. cit., p. 85-86

[26] J. Lafaurie, op. cit., p. 795- 806

[27] E. Stein, op. cit., p. 86-87

[28] W. Ensslin, Maximianus (Galerius), în Real – encyklopädie der Klassischen Altertumswissenschaft (RE),Stutgart, 14, 1930, col. 2524-2528

[29] A. Piganiol, op. cit., p. 61-64 şi 90-91; E. Stein, op. cit., p. 90-92

[30] H. Grégoire, în Byzantion, XIII, 1938, fasc. 2, p. 561-583; A. Piganiol, op. cit., p. 65-75

[31] A. Alföldi, Hoc signo victor eris, în Antike und Christentum, Ergänzungsband, I: Pisciculi, Műnster in Westfalen, 1939, p. 4-5

[32] A. Piganiol, op. cit., p. 64-65 şi 91-102; E. Stein, op. cit., p. 92-93

[33] E. Stein, op. cit., p. 460; Există şi o altă părere care situează acest conflict în toamna anului 316

[34] A. Piganiol, op. cit., p. 108-109; E. Stein, op. cit., p. 95-96

[35] A. Piganiol, op. cit., p. 109, 116 şi 119

[36] E. Stein, op. cit., p. 104

[37] J. Vogt, op. cit., p. 181-184

[38] Ibidem, op. cit., p. 184-186

[39] E. Stein, op. cit., p. 104-105 şi 129

[40] J. Vogt, în Reallexikon für Antike und Christentum, Stutgart, col. 339; idem, op. cit., p. 189-191

[41] André Piganiol, L’Empire Chrétien (325-395), Paris, 1972, p. 34-35

[42] Ibidem, p. 37-49 şi 63-67

[43] E. Stein, op. cit., p. 128 şi 131; A. Piganiol, op. cit., p. 62-63, 68-70

[44] G. Ostrogorsky, Geschichte des byzantinischen Staates, Műnchen, 1963, p. 36-37

[45] Ibidem, p. 37; E. Stein, op. cit., p. 2

[46] R. Janin, op. cit., 29

[47] Ibidem, p. 30-38; J. Vogt, op. cit., p. 216-217

[48] E. Stein, op. cit., p. 127-128; A. Piganiol, op. cit., p. 56

[49] E. Stein, op. cit., p. 110; J. Vogt, op. cit., p. 218

[50] E. Stein, op. cit., p. 111; G. Ostrogorsky, op. cit., p. 32-33

[51] E. Stein, op. cit., p. 113-114; A. Piganiol, op. cit., p. 71 şi 347

[52] Ibidem, p. 113-114

[53] E. Stein, op. cit., p. 114-115; G. Ostrogorsky, op. cit., p. 31

[54] E. Stein, op. cit., p. 117-120

[55] E. Stein, op. cit., p. 120-121

[56] Ibidem, p. 121-122

[57] E. Stein, op. cit., p. 121-122; G. Ostrogorsky, op. cit., p. 31-32

[58] E. Stein, op. cit., p. 115-116; A. Piganiol, op. cit., p. 74 şi 374-375

[59] E. Stein, op. cit., p. 124-126; A. Piganiol, op. cit., p. 75-77

[60] Al. Olivetti, Constantino, în Enciclopedia Italiana, XI, 1949, p. 605

[61] Al. Olivetti, op. cit., p. 605; E. Stein, op. cit., p. 96

[62] A. Piganiol, op. cit., p. 27-30, 32-35, 75, 77-79 şi 408

[63] D. Tudor, în Historica, III, Craiova, 1974, p. 95-96

[64] Ibidem, p. 102-103

[65] Archäologische-epigraphische Mitteilungen aus Oesterreich Ungarn, Viena, XVII, 1894, p. 108-109

[66] A. Aricescu, în Armata, p. 109

[67] I. Barnea, B. Mitrea, N. Anghelescu, Săpăturile de salvare de la Noviodunum, în Materiale, IX, 1957, p. 161-162

[68] Em. Condurachi, în Histria, I, Bucureşti, 1954, p. 59

[69] A. Aricescu, în  Armata, p. 122-123

[70] D. Tudor, Les ponts romains du Bas Danube, Bucureşti, 1974, p. 140-142

[71] D. Tudor, Oltenia romană3, Bucureşti, 1968, p. 251-256; O. Toropu, Romanitatea târzie, Bucureşti, 1975, p. 26-28

Published inArticole

Be First to Comment

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *