Interviu cu scriitorul Viorel Ploeșteanu (apărut în Biblioteca Diaspora)
Viorel Ploeșteanu este scriitor, fondator și editor al Itaca Publishing House, membru fondator și redactor-șef al revistei Itaca, Dublin, înființată în anul 2013, dar și fondator și administrator al site-ului Biblioteca Diaspora. Din anul 2010 trăiește în Irlanda.
Florina Turugă: În primul rând, vreau să-ți mulțumesc pentru că-mi acorzi acest interviu! Pentru că azi vom discuta și despre romanul Ciorile albe, reeditat în 2020 la Itaca Publishing House, mi-ar plăcea să-mi spui cum ți-a venit ideea scrierii lui și cum ai găsit un titlu atât de bun?
Viorel Ploeșteanu: Mai întâi de toate, aș vrea să te felicit pentru strădania de a promova scriitorii români și creațiile acestora! Toate cărțile mele au ca temă centrală omul, cu viața lui, la o privire superficială, obișnuită, care însă, întotdeauna, ascunde puzderie de întâmplări minunate, trăiri unice, visuri și prăbușiri colosale, iar acestea se cer povestite. Desigur, mai mereu am pornit de la o idee, apoi imaginația a luat-o razna, povestea inventându-se oarecum de la sine, treaba mea fiind numai încercarea de a o ține în frâu, ghidând-o în trasee mai mult sau mai puțin literare, mai mult sau mai puțin prestabilite. La Ciorile albe titlul a venit pe parcurs, mai spre sfârșitul cărții, ca o împlinire firească a acesteia.
Florina Turugă: Pe mine, romanul tău m-a ținut cu sufletul la gură. Tu, dpdv al cititorului, ce apreciezi la cărțile pe care le citești?
Viorel Ploeșteanu: În ultima vreme încerc să revin la postura exclusivă de cititor. Cu siguranță, există abordări diferite ale cărților, nu atât din punct de vedere al intelectului, cât al îndeletnicirii cititorului (mă feresc să zic profesie). Cel mai câștigat este, cu siguranță, cititorul simplu, pentru că lui îi dă mâna să se lase prins de poveste și de stil, fără să audă continuu o voce în background care să analizeze idei, abordări, mod de expunere, valabilitate, nou vs vechi, folosirea corectă a gramaticii limbii române și alte minuni tehnice, de care cititorul-scriitor sau cititorul-critic literar nu pot face abstracție. Nu cred că este un caz singular, însă nu caut să citesc exclusiv cărți scrise într-un stil apropiat de al meu. Ar fi absurd. Și în proză și în poezie povestea poate fi spusă în o mie de feluri. Dacă autorul găsește formula potrivită, iar cititorul are exercițiul și priceperea de a desluși limbajul acestuia, lucrurile se împlinesc într-un mod firesc și fericit. Am încercat deseori să citesc anumite cărți numai pentru că se vorbea despre ele sau autorul lor și doream să înțeleg de ce și unde este misterul. Multe dintre ele nu le-am dus până la capăt și le-am dăruit altora. Sunt absolut convins că fiecare carte își are cititorii ei. Da, chiar și cele proaste.
Florina Turugă: Cum și când ți-ai dat seama că vrei să devii scriitor?
Viorel Ploeșteanu: Curios cum vine întrebarea asta la câteva zile după ce a trebuit să răspund la ea într-un sondaj făcut de irlandezi, în care tema era cum, cât, de ce scriu autorii din Irlanda și cât câștigă din asta, pentru că majoritatea câștigă. Răspunsul ar putea fi banal. Mi-am dat seama, scriind prima poezie, pe la 13-14 ani, însă atunci era numai o dorință copilărească, așa cum ne dorim o sumedenie de lucruri, de la a fi cel mai bun într-un domeniu până la a cuceri lumea. Apoi, în ani, am tot scris, sporadic, însă fără dorința de a și confirma în domeniu. Era o nevoie de a-mi exprima unele trăiri care, majoritatea, rămâneau numai pentru mine, celelalte având unic… adrisant. Am conștientizat serios faptul că îmi doresc și aș putea să devin scriitor pe la 30 de ani, când scrierile mele au avut șansa să fie citite, într-un interval scurt, de patru mari personalități: scriitorii Nicolae Iliescu și Fănuș Neagu și domnii academicieni Virgil Cândea și Gheorghe Vlăduțescu. Astfel, în 2003 am debutat în revista Literatorul, un an mai târziu apărându-mi și prima carte, Ploaia, fapt care “m-a făcut” să vreau să devin scriitor, nu mică importanță având încrederea pe care mi-o acordaseră acei oameni mari și pe care mă simțeam dator s-o onorez.
Florina Turugă: Ești un mare iubitor de natură și asta se vede din toate scrierile tale, inclusiv din cartea de care discutăm azi. De unde vine dragostea ta pentru natură?
Viorel Ploeșteanu: Dragostea pentru natură e în firea lucrurilor. E natura umană. Din păcate, omul uită tot mai des acest lucru. Nu există miracol mai mare decât natura, care este însăși viața. Omul nu este decât o mică parte din acest miracol. În copilărie, deși nu am fost chiar un singuratic, am petrecut mult timp în natură și am înțeles că mă simt bine observând-o. Asta nu se întâmpla numai în București, ci și, sau mai cu seamă într-un sat din Teleorman. Întâlnind de-a lungul vieții oameni de la munte, mă minunam mereu de neputința lor de a pricepe ce găseam eu atât de interesant la un relief de câmpie. Acești oameni, din păcate, nu vor reuși niciodată să-l iubească pe Marin Preda.
Florina Turugă: La cartea Ciorile albe am apreciat foarte mult modul cum l-ai individualizat pe Leonte, care pribegește prin Europa pentru a se (re)găsi pe sine. Ce simți după mai bine de un deceniu de când locuiești pe meleaguri străine și ce amintiri ai lăsat în România?
Viorel Ploeșteanu: La momentul acela, acum vreo 15 ani, personajul Leonte era creat foarte din mine. Desigur, plămădit din visuri care ar fi putut duce în acea direcție. De altfel, în fiecare personaj al meu există părți din mine. Chiar și în cele rele, care devin personaje ale refulării. Prin ele ne eliberăm adeseori demonii. Toți suntem potențiali oameni răi, însă majoritatea am avut șansa să rămânem buni. Cum spune Grigore Vieru într-o poezie: “Aceștia suntem noi/ Buni cât se cuvine / În mijlocul răului/ Răi niciodată…” Așa și noi, cel mai adesea buni cât se cuvine, însă și cât ni se permite. După atâția ani departe de România nu pot spune că m-am regăsit. Nici măcar găsit. Dar poate că această căutare continuă este sensul călătoriei noastre. În România am lăsat totul. Tot ce fusesem. Norocul sau pedeapsa mea este că nu am rupt nicio secundă firele nevăzute ale dorului. Sunt ca un copac crescut pe sub pământ, ieșit la lumină departe de adâncul din care-și trage seva.
Florina Turugă: Am văzut din scrierile tale că te raportezi mereu cu cea mai mare bucurie la copilărie. Cât de mult te-a ajutat și inspirat în cariera de scriitor, copilăria, trăită în București, cu vacanțele acelea memorabile la bunici? Ce simți când călătorești cu gândul spre acele vremuri?
Viorel Ploeșteanu: Întrebarea aceasta mă sperie puțin. În primul rând, văd că ți-ai făcut temele excelent. Aș putea spune că m-ai citit mai bine decât m-am scris eu. Cariera de scriitor e cam prea mult spus, însă este un fapt că nu există scriitor care să nu aibă un trecut bogat. Nici măcar scrierile științifico-fantastice nu vin din viitor. Pentru mine, călătoria în trecut este ca reluarea, în mod repetat, a unui film bun. Am câteva filme la care mă întorc frecvent să le revăd. Așa și cu întâmplările mele din copilărie. Scriindu-le, le-am făcut nemuritoare. Nu pentru cititori, zic. Nu am atât de multă vanitate. Mie mi le-am adus mai aproape. Le țin, astfel, alături de mine și fizic, nu numai în ungherele memoriei. Odată cu aceste scrieri, făcându-le personaje, îmi pare că am mereu lângă mine oameni dragi, care nu mai sunt, sau chiar prieteni cu care nu m-am mai văzut de zeci de ani. Când merg cu gândul în acel trecut, merg parcă într-o lume de basm, în care cunosc povestea, dar am și posibilitatea de a o duce mai departe, pentru că imaginația nu are limite.
Florina Turugă: Alături de Dorina Șișu Ploeșteanu și de poetul Emanuel Pope, ești fondator al Revistei Itaca, revistă de cultură, cu apariție trimestrială, înființată în 2013. Cum ți se pare că a evoluat ea în toți acești ani?
Viorel Ploeșteanu: Era firesc să ajungă o revistă vizibilă pentru lumea culturală românească, atât din România cât și din diaspora, pentru că a strâns în paginile ei, de-a lungul celor 33 de apariții, creațiile majorității scriitorilor români de peste hotare. Desigur, a celor care contează. Într-o oarecare măsură am și încurajat tineri scriitori, care intraseră cu pași șovăielnici pe acest drum al scrisului, însă în cea mai mare parte Itaca a publicat numai texte valoroase, trecute prin filtrul destul de exigent al redactorilor. Aici este obligatoriu să-i amintesc pe cei care, încă de la început sau imediat după apariție, s-au alăturat echipei redacționale. Este vorba despre Emanuel Stoica (Suedia), Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania) și Dorina Brândușa Landen (Suedia). Dacă lucrurile au mers bine la Itaca, acest fapt li se datorează într-o foarte mare măsură lor. Acum 2-3 ani s-au alăturat echipei și Em Sava (Canada) și Monica Tonea (Belgia). Pentru o perioadă de un an am adus-o în echipă și pe Anca Mizumschi (SUA), în funcția de redactor-șef.
Florina Turugă: Că tot vorbeam despre Revista Itaca, în numărul 32 citeam un editorial foarte emoționant în care spuneai că „acum, în zilele noastre, suntem scriitori cu toții”. Care sunt acele lucruri ce fac diferența între scriitorii buni și cei geniali, adică aceia „cocoțați în acel turn de fildeș”?
Viorel Ploeșteanu: N-aș putea să-ți răspund, pentru că nu am fost niciodată acolo, iar cum, în ceea ce privește arta și literatura, părerile pot fi subiective, de ce ar fi a mea altfel? Desigur, marea majoritate a cititorilor și criticilor acceptă valoarea, însă mereu se vor găsi și câțiva cârcotași. Și aproape că nu-i poți condamna. Un singur lucru pot să-ți spun: scriitor începi să fii atunci când ești deja bun. Până acolo, e cam mult lucru să ne numim scriitori. De aceea, prezentarea ta de început mă jenează întrucâtva. Eu însumi nu știu dacă sunt scriitor ori nu. Cărțile publicate până acum nu constituie neapărat un argument în susținerea acestei cauze. Sper ca această declarație să nu minimalizeze strădania ta cu acest interviu.
Florina Turugă: Debutul tău literar a fost cu nuvela Ploaia, în 2004, reeditată anul acesta la Itaca Publishing House. De la debutul tău și până acum ai scris proză, poezie și chiar teatru. Spre care dintre ele simți o atracție mai mare atât ca (!) cititor cât și ca scriitor?
Viorel Ploeșteanu: Din poziția cititorului, toate mi-s dragi în egală măsură. Din cea a celui care scrie, poate că aș înclina spre proză, însă aici e o poveste… Orice creație literară îți cere timp. Nu neapărat de scriere, ci de gândire. Ori la noi tocmai timpul nu prisosește. Oare câți scriitori profesioniști or exista pe lume? Dar să nu vorbesc despre alții. De cele mai multe ori, când scriu poezie, o fac din comoditate (să-i spunem așa lipsei de timp). Dacă ai o idee și nu ai timpul necesar s-o dezvolți în proză, o faci degrabă poezie. Sigur, acesta este un truc din care rareori câștigă cineva. Sunt însă momente când poezia vine ca poezie și se împlinește tot așa. Teatrul a fost o provocare pe care mi-am făcut-o și de care nu sunt mulțumit pe deplin. Întotdeauna am fost presat să termin rapid proiectele. De aici poate și stilul meu ușor lapidar, bazat pe flash-uri care să înlocuiască descrierile.
Florina Turugă: Să vorbim puțin și despre proiectul Biblioteca Diaspora, despre ideea înființării site-ului. Cum ți-ai dori să evolueze în timp?
Viorel Ploeșteanu: Biblioteca Diaspora este un proiect uriaș, care va deveni, în timp, un excelent suport enciclopedic pentru toți cei care vor dori să studieze fenomenul cultural românesc din diaspora. Regretatul academician Virgil Cândea are o carte care se cheamă Mărturii românești peste hotare. Nemaipomenită lucrare care, deși nu are cum să cuprindă tot ce există despre cultura română, a adus un aport extraordinar la cunoașterea istoriei românilor. Dumnealui a făcut o teribilă muncă de cercetare în bibliotecile lumii (chiar și în Liban!) și a scos la lumină documente neștiute sau uitate, care au umplut multe pagini goale ale istoriei noastre. Pare o paralelă puțin forțată, însă diaspora actuală este din ce în ce mai mult asimilată de țările de adopție și se creează legături între culturi, prin scriitori, artiști plastici sau cercetători, și pot ieși la iveală date noi despre români și istoria lor, care, din punct de vedere literar, se scrie sub ochii noștri. Să-ți răspund și la întrebarea inițială, ideea mi-a venit având sub ochi datele a peste 200 de scriitori și artiști plastici români care au colaborat la revista Itaca. Îți dau și o veste pe care voiam s-o mai amân puțin, însă cred că a venit momentul. Sunt fericit că ai acceptat să preiei administrarea site-ului Biblioteca Diaspora și o faci minunat. Eu mă retrag complet din acest proiect și ți-l cedez în totalitate. Sunt sigur că vei face din el mai mult chiar decât am sperat eu că va fi.
Florina Turugă: Spune-ne, te rog, ce planuri literare ai pentru acest an?
Viorel Ploeșteanu: Așa cum spuneam mai sus, mi-am propus să mă retrag, definitiv sau măcar pentru o perioadă, din mai multe proiecte și să dedic mai mult timp familiei, mie însumi, cititului și, de ce nu, scrisului. Am 3 proiecte începute și cred că au stat destul la dospit. Încă nu știu care se va împlini anul acesta, dacă se va-mplini vreunul, dar aș vrea să-mi dau timp să finalizez un roman utopic. Ar mai fi un volum de poezie și o serie de povestiri bazate pe amintirile de care vorbeai, din copilăria atât de îndepărtată pe care ai amintit-o mai devreme.
Florina Turugă: Îți mulțumesc mult pentru disponibilitatea de a-mi acorda acest interviu! În încheiere, dacă vrei să lași cititorilor un îndemn sau unul dintre citatele tale preferate, te invit s-o faci.
Viorel Ploeșteanu: De sfătuitori se pare că ducem cel mai puțin lipsă în timpurile astea, așa că nu îndemn pe nimeni la nimic! Mă străduiesc să-mi dau mie cele mai bune sfaturi și nu reușesc întotdeauna. Îți mulțumesc pentru oportunitatea de a-mi deschide o fereastră către lume!
https://bibliotecadiaspora.eu/scriitorul-viorel-ploesteanu-sunt-ca-un-copac-crescut-pe-sub-pamant-iesit-la-lumina-departe-de-adancul-din-care-si-trage-seva/
Be First to Comment