Skip to content

Focul care-l mistuie pe Adrian Melicovici

Despre scriitori se vorbește, în general, folosindu-se o serie de tipare din care cu greu se iese și foarte puțini sunt aceia care-și creează propriul tipar, posibil model de urmat de către cei ce le vin în urmă. Cu atât mai mult se creează șabloane întru încropirea recenziilor, nefiind deloc lesne să dibuiești propria identitate a unei cărți și s-o expui cititorului, inițiat ori nu, prin prisma unei realități situate între iris și întâiul neuron.

 

Este adevărat că și mulți dintre scriitori prea se-apucă de treabă chitiți să urmeze trasee dinainte stabilite. Eu merg mai degrabă pe scrierile care se surprind pe ele însele.

Dacă vorbim despre scriitorul Adrian Melicovici, al cărui roman “Secretul Uriașului 160”, apărut la Editura Espressioni di Marca Aperta, Italia, 2015, a fost distins cu premiul Revistei Itaca pentru Cartea anului 2015, la secțiunea proză, trebuie să punctăm câteva repere care i-au dat direcția în scriitură.

Înainte de asta însă, am datoria să aduc în discuție faptul că Distincțiile Revistei Itaca iau în calcul numai cărțile scriitorilor de limbă română care trăiesc în afara granițelor României, iar dintre acestea numai pe acelea care au fost înscrise în concurs de către autorii înșiși, pentru anul 2015 fiind înscrise cinci volume la proză și douăsprezece la poezie.

Revenind la Adrian Melicovici, eu îl consider un aventurier, în sensul bun, desigur, pentru că spiritul lui curios și temerar nu îi poate aduce decât plusuri în scriitură. Aventura înseamnă cunoaștere și experiențe din cele mai variate, iar acestea îi pot da identitate autorului, în funcție de priceperea lui de a le pune în valoare.

Fiecare carte care a fost scrisă reprezintă experiența acumulată de către autor până la momentul respectiv, experiență provenită din viața trăită ori “citită”. Trecută prin filtrul creației, această experiență dă naștere cărții, mai bună sau mai puțin bună, după talentul fiecăruia.

Târgovișteanul Adrian Melicovici s-a decis la vârsta de 45 de ani să refacă, oarecum, traseul parcurs de către Badea Cârțan cu peste 100 de ani în urmă. Această călătorie (putem să-i spunem inițiatică, având în vedere evoluția ulterioară a autorului), realizată numai pe jos, a avut loc între 9 octombrie și 12 decembrie 2012 și este redată în volumul “Pribeag pe drumul viselor”, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2013.

Nu știu în ce măsură l-a împlinit sufletește această experiență, însă cu siguranță i-a schimbat destinul, stabilindu-se ulterior la Miane, în Italia, unde se pare că este apreciat de către comunitatea în care a ales să trăiască și creeze.

În romanul “Secretul Uriașului 160”, Adrian Melicovici tratează un eveniment real, petrecut în urmă cu aproape un secol pe teritoriul României, prezentându-l romanțat, însă credibil, documentarea fiind exactă, surprinzând oameni și locuri din acea vreme, precum și reacții apărute în presă la momentul respectiv.

Este vorba despre o explozie petrolieră, care a afectat nu numai comunitatea din zona respectivă, ci și întreprinderea care se ocupa cu exploatarea țițeiului, implicând chiar guvernul României. În anul 1929 acest foc a ars neîntrerupt timp de doi ani și patru luni, fiind stins în cele din urmă cu ajutorul unui specialist în stingerea incendiilor petroliere, Miron Kinley, venit tocmai din America.

În jurul acestei întâmplări, autorul creează povești de viață care captivează și țin spiritul treaz, curios să afle deznodământul evenimentului. Bineînțeles că moartea nu putea lipsi din cadrul acestei calamități, iar episodul descris de autor redând moartea lui Petrică, unul dintre personajele principale ale cărții, este bine simțit și exprimă fidel jalea despărțirii de un om apreciat în comunitate, jale sporită de faptul că fiica acestuia de numai șapte ani, Ana, rămânea orfană de ambii părinți.

Poate că începutul romanului nu este tocmai bine stăpânit, autorul părând ușor nesigur, cu limbajul prea artificial ori, mai degrabă jurnalistic, fapt care ține cititorul la oarecare distanță, însă pe măsură ce povestea avansează, scriitura devine tot mai clară, personajele devin credibile, în cele din urmă reușind să capete identitate.

 

Am putea spune că autorul evoluează odată cu povestea sa, împlinindu-se, în cele din urmă, lăsând pe final impresia că scriitorul Adrian Melicovici are mijloacele și puterea interioară de a crește cu fiecare carte și de a devein un nume de luat în seamă în literatura română.

Focul care-l mistuie nu poate fi stins decât prin scris.

Published inArticole

Be First to Comment

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *