Nenițu

Prima amintire cu fratele meu mai mare o am dintr-o fotografie, în care eram mai mulți copii pe o bancă, în satul vacanțelor noastre, satul din Teleorman al bunicilor dinspre tată. Eu aveam vreo doi-trei ani, iar Doru vreo cinci-șase. Probabil că încă de pe-atunci am început să-i zic Nenițu, un diminutiv de la nenea, fratele mai mare, și cred că am continuat să-l strig așa până când am intrat la liceu. Și pentru tată aveam un astfel de diminutiv. Îi spuneam Tătuțu în copilărie, apoi, când am devenit și noi adolescenți, oarecum rușinați în fața prietenilor care ziceau tată sau tati, am început să-i zicem Taticu, un pic șmecherește, dar tot cu alint, și așa i-am zis până când s-a prăpădit, în 2011, la nici 65 de ani.

Fiind mai mare, Nenițu avea ascendent asupra mea și-l folosea la maximum, așa că eu eram cel care făcea mai mereu curățenie în apartamentul nostru din cartierul Militari. Aspiratorul, praful și vasele din chiuvetă intrau în sarcina mea. Sigur că mă revoltam mai mereu, dar Nenițu avea întotdeauna ultimul cuvânt, că doar era cu 1038 de zile și câțiva centimetri mai mare decât mine. Odată, să fi avut eu zece-unsprezece ani, mi s-a oferit ocazia să mai răcoresc năduful ce-l aveam că trebuie să-l ascult mereu. Stătea la noi cu chirie un boxeur profesionist. Era mic de înălțime și cred că boxa la categoria muscă.  Veniseră în vizită niște unchi de-ai noștri și s-au gândit ei că ar fi distractiv să organizeze un meci de box între mine și Nenițu, cu mănușile lui Săndel. Sigur că a câștigat el, dar în cele câteva lovituri pe care le-am dat și eu am pus toată obida din anii trecuți. După aceea parcă a mai început și el să dea cu aspiratorul, cu cârpa de praf…

Tot în timpul copilăriei noastre, pe care ne-o petreceam în cea mai mare parte în curtea Institutului Politehnic, ne plăcea să hălăduim pe mormanele de pământ excavat când au făcut stația de metrou Politehnicii. În imaginația noastră erau niște munți, pe care noi îi escaladam ca niște alpiniști veritabili. O singură teamă aveam. Dincolo de munții ăștia de pământ trăiau oamenii sălbatici din zona Ecran Club, la cele câteva case rămase nedemolate. Nu știu cine ne băgase în cap că ăia sunt niște copii fioroși, care îi bat pe toți cei care le încalcă proprietatea. Probabil că Adi. Într-una din zile, când ne războiam între noi cu țevile cu cornete, arme în care deveniserăm specialiști, ne-am trezit față în față cu oamenii munților.

Subconștientul nostru era deja pregătit, așa că groaza ne-a cuprins instantaneu și am rupt-o la fugă fără să mai privim în urmă, de am ajuns la poalele munților mai mult pe turul pantalonilor decât pe picioare. Când ne-am simțit destul de în siguranță, ne-am întors privirile spre munți și ne-am îngrozit. Doru nu fugise. Stătuse să-i înfrunte pe oamenii sălbăticiei, iar acum era trântit la pământ și bestiile aruncau cu bulgări în el. Ne-am pornit să strigăm toți ca apucații să-l lase în pace, dar nu făceam unul vreun pas în direcția munților. În cele din urmă, sălbaticii l-au eliberat, strigând spre noi să nu ne mai prindă pe-acolo. Când a ajuns Doru la noi, părea să nu i se fi întâmplat nimic. Nu arăta că ar fi afectat de capturarea de pe munți și nici de fuga noastră. Era numai supărat că sălbaticii îi spărseseră ceasul de la mână cu bolovani. Îl primise de la bunicul, așa cum aveam să primesc și eu la împlinirea vârstei de paisprezece ani.

Adi de la scara doi, cel mai guraliv dintre noi în timpul scandalului, a propus să ne ducem după sălbatici și să-i cotonogim, însă el fusese primul care fugise, așa că am lăsat-o pe altă dată.

Cu Nenițu am fost la o selecție de fotbal la clubul Steaua. Eram suporteri ai acestui club din cartierul oarecum învecinat din bunic în tată și-n fiu, așa cum vor fi și copiii noștri peste ani. Eu eram în clasa a doua, iar Doru în a cincea. Dintre cei peste o mie de copii care au participat, noi am fost între norocoșii selecționați. El l-a avut antrenor pe Hălmăgeanu, iar eu pe Petre Mihai. Din păcate, nici el, dar nici eu nu am făcut fotbal acolo decât câteva luni. Cu această grupă a colegilor mei, câți or mai fi fost dintre ei, m-am reîntâlnit în 1988 la URBIS, acolo unde jucam eu, iar ei veniseră să joace pentru noi, să capete experiență. Cu unul dintre ei, Mihai Cioacă, portar la lotul național, eram și coleg de liceu, la Tudor Vladimirescu, liceu din cartierul nostru, Militari, unde am învățat atât eu cât și Doru. Anul 1986-1987 chiar l-am prins împreună, eu a noua, iar el a douăsprezecea. Eram răsfățat, pentru că venea cu toți prietenii lui la mine în clasă și își arătau protecția. Mă luau cu ei și la petreceri, astfel încât îi cunoșteam pe toți. Hagi, Piți, Tinichea, Jordaș, Grasu… Într-o excursie la munte am mers în locul lui Nenițu, că el era răcit cobză. Bineînțeles că n-a fost degeaba. I-am făcut servicii o lună de zile pentru norocul ăla.

Într-o vacanță la țară am tras o sperietură zdravănă. Eram pe linia noastră. Plecaserăm nu știu unde, dar o aveam și pe Puica, măgăreața bunicului, cu noi. Cred că în perioada aia văzuserăm filmul Winnetou și ne credeam indieni sau cowboys. El, fiind mai mare, s-a urcat pe măgăreață. Eu pe jos, mă rugam de el să mă lase și pe mine călare. El nimic. Râdea de mine că merg pe jos. Ne mai răbdând, pe la poarta babei Anica, i-am tras un lemn pe spinare măgăreței care, speriată, s-a ridicat în două picioare, apoi a azvârlit din fund de l-a aruncat pe Nenițu câțiva metri mai încolo, izbindu-l de pământ. Eu nu mai puteam de râs și bucurie, dar curând am dat în plâns, văzând că nu mai mișcă. La început am crezut că se preface, dar timpul trecea, iar el tot nu se mișca. Mă gândeam că o face înadins, așa că mă țineam mai la distanță. Știam ce mă așteaptă dacă mă prinde. Vorbeam cu el, doar-doar îl fac să zică ceva. El nimic. Părea mort. M-am apropiat mai mult de el și îl mișcam cu bățul. Trebuia să reacționeze. Tot nimic. Deja mă gândeam că l-am omorât. Ce mă făceam acum? Pe-ăla mic era să-l omor când am dat drumul căruțului în care-l plimbam pe ruscă, de s-a răsturnat tocmai în șosea, pe-ăsta mare l-am omorât cu măgarul. E clar că ceva nu e în regulă cu mine. Am destin de criminal. Când mă vedeam deja într-o celulă de închisoare, Nenițu a început să miște. Fusese leșinat câteva minute bune. Bine că nu-l omorâsem. De-acum mă gândeam la ce-o să pățesc. Când și-a mai revenit, a început să bâiguie ceva acolo, așa că m-am apropiat. Îmi ziceam că de bătaie oricum nu scap. El, săracul, nu mai știa ce se întâmplase și mă întreba pe mine. Ce să fie, zic, s-a speriat nebuna asta de măgăreață de o balegă și a dat cu tine de pământ. M-o fi crezut ori n-o mai fi avut putere să fugă după mine și nu mi-a zis, că așa a rămas.

Am mai povestit undeva când, într-o iarnă, jucam hochei pe lacul Dogaru, înghețat, și Doru a intrat cu un picior prin gheața subțire până la șold. Copii fără minte, am început toți să râdem de ce i se întâmplase, dar Florinel al lui Zaval, mai entuziasmat de întâmplare decât noi toți, a început să sară în sus de bucurie și s-a întâmplat ceea ce era firesc să se întâmple. S-a spart gheața sub el și a intrat în apa rece până la brâu. Noi ne prăpădeam și mai tare de râs acum, dar mai cu grijă, fără să ne bâțâim pe gheață, că-i luasem frica. Până și Florinel râdea acum, de la nivelul gheții, unde rămăsese înfipt în gaură.

I-am scos pe amândoi din gheață și am plecat acasă, lăsând jocul pe altădată.

După terminarea liceului, în 1987, Nenițu a plecat în armată, că pe-atunci era obligatorie. Fiind mai apropiat de vârstă cu el, eu eram cel care-l vizita din când în când, astfel că am fost după el la Slobozia (oraș din care este actuala mea soție, dar pe vremea aia nici prin cap nu-mi trecea că am să ajung să vizitez frecvent orașul), la Caracal și lângă Videle, la Poieni, la sondele de țiței, un fel de batalion disciplinar, unde fusese mutat pentru că fugise, ca mai toți soldații la un moment dat, din unitate, să se adape un pic din libertate. Era iarnă când l-am vizitat la sonde, iar autobuzul nu a putut ajunge până acolo, așa că am mers pe jos câțiva kilometri, prin zăpada până la genunchi. Pe vremea aia iernile încă aveau zăpadă din abundență. Când am ajuns la barăcile unde stăteau soldații și o parte dintre lucrătorii de la sonde, nu l-am recunoscut. Nu aveam cum. Erau toți în haine militare, cărora nu li se mai vedea culoarea kaki de sub jegul ce le acoperea, iar fețele și mâinile le erau negre, de parc-ar fi fost toți africani. Noroc că-și recunoșteau soldații rudele ce-i vizitau și veneau fiecare la noi. Primul impuls a fost să izbucnesc în râs, dar îmi venea să și plâng. Doru fusese mereu foarte îngrijit și atent la cum arată, aproape ca o fată, dar din adolescentul ăla arătos, după care mureau toate fetele, nu mai rămăsese nimic. După ce ne-am mai dezghețat (și cu ajutorul unei sticle de coniac), am început să glumim, așa cum o făceam acasă tot timpul, iar eu mă prăpădeam și mai tare de râs când îl vedeam că-și dezvelește dinții albi, care străluceau în mijlocul feței înnegrite de păcură.

Pe vremea aia armata se făcea un an și patru luni, dar nicio generație nu era liberată la termen. Toți erau ținuți câteva luni peste, pentru că erau trimiși la muncile agricole, să ajute țăranul român să strângă recoltele record, așa cum erau ele declarate pentru Partidul unic. S-a liberat la sfârșitul anului 1988 sau începutul lui 1989, nu mai știu exact. Dacă ar fi fost mai mic cu un an, ar fi prins și el revoluția din decembrie 1989 și cine știe ce s-ar fi întâmplat. Așa, a fost civil și a mers la revoluție ca toți tinerii din București, fără să fi pățit ceva, din fericire. Eu, fiind la țară în momentele alea, am ajuns la București abia pe 24 și am plecat cu Doru în centrul orașului, însă nu am apucat să ne batem cu niciun terorist. Am mai povestit asta pe undeva.

Înainte să-l ia în armată, Doru se angajase la o întreprindere din cartierul Militari ca strungar. De fapt, fusese repartizat acolo obligatoriu, terminând un liceu de acest profil, așa cum erau majoritatea pe timpul comunismului. Singurul lucru bun fusese că acolo și-a confecționat singur un întreg echipament de sală de culturism, astfel încât aveam acasă bare de inox cu discuri, gantere și băncuțe, pe care le foloseam zilnic, fiind moda culturismului printre tinerii noștri prieteni.

După revoluție, apărând noi oportunități, ne-am hotărât să ne facem ospătari, așa că am mers la un curs de specialitate la Urziceni, împreună cu Doru, Adi Sepi și Mihai Florescu. Mergeam sâmbetele cu trenul, timp de șase luni, la un curs unde nu am învățat absolut nimic. Ne-am luat diplomele cu toții, dar numai Doru s-a angajat ca ospătar la un restaurant de pe lângă Gara de Nord, proaspăt înființat, unde a lucrat câțiva ani. Aveam să lucrăm împreună peste ani la un restaurant chinezesc de pe Calea Griviței, Hong Kong, prin anii 1996-1997. Pentru el fusese o oportunitate, pentru că apăruserăm într-un articol în ziarul Nine o’clock, de limbă engleză, iar acest lucru i-a folosit mai târziu să obțină un contract la un restaurant în Irlanda.

După un an de zile petrecut la chinezi, am plecat amândoi să ne căutăm de lucru pe litoral. Auzisem că se fac bani cu grămada în sezonul estival. După ce ne-am încercat norocul prin Neptun și Venus, am ajuns la Mamaia, unde am dat peste nea Marian, un tip care își pregătea terasa pentru deschidere. Ne-am înțeles pe loc, amândoi având experiență, așa că trebuia să preluăm barul, unul dintre noi, iar celălalt un post de ospătar pe terasă. Făceam cu schimbul. Ne dădea și cazare într-o cameră la subsol, în hotelul Flora, care era vizavi. Ne-am cazat și ne-am apucat de treabă din aceeași zi, de vopsit mese și scaune și tot ce mai trebuia curățat și înnoit după lunile de iarnă în care terasa fusese închisă. Cam nebun nea Marian, dar inimă largă. Într-o zi a venit cu un sac de raci vii, pe care i-a fiert într-o oală imensă, în bere și asezonați cu diferite mirodenii. În viața mea nu am mâncat ceva mai bun. Când a venit ziua marii deschideri, nea Marian, băiat bun și cu dare de mână, a invitat o mulțime de oameni influenți din oraș, dar și artiști, cu care era prieten. La terasa noastră veneau frecvent cei de la Iris, Talisman sau Mihai Constantinescu cu Anastasia Lazariuc. Era moda aia nebună de purtau bărbații (cântăreții) colanți în culori stridente. Ne prăpădeam de râs când îl vedeam pe bietul Mihai Constantinescu, cu picioarele lui subțiri și părul lung și rar, în culorile alea țipătoare. La deschidere, băutura fusese din partea casei. Toate bune și frumoase timp de vreo două săptămâni, când lucram de dimineața până noaptea târziu, la închidere. Făceam bani frumoși. Doru, mai strângător, ținea banii. Eu, mână largă, așa cum am fost toată viața, începusem să-mi cumpăr pantofi și alte nimicuri de la vânzătorii ambulanți. Timp de mers la magazine nu aveam, fiind mereu la terasă. După două săptămâni, se trezește nea Marian al nostru să facă inventarul la bar. Nu mai știu valoarea banilor de-atunci, dar am ieșit lipsă câteva sticle de vin, ceva tărie și vreo două butoaie de bere. Patronul a luat foc. A început să se agite, să strige că îl furăm, că îl băgăm în faliment și alte grozăvii din astea. Concluzia era că trebuie să plecăm. Degeaba i-am zis noi că lipsa asta e de la marea lui deschidere, când dăduse de băut gratis la o grămadă de oameni, nu mai era chip să te înțelegi cu el. O lăsase mai moale cu datul afară, dar tot nu contenea cu acuzația de furt, așa că, știindu-ne nevinovați, nu am acceptat și am plecat de bună voie. Anul următor, Doru și-a făcut o afacere cu mașini de floricele, asociat cu Hagi (Dan Hagiolu, fost coleg de liceu și prieten cu el), așa că a ajuns iar pe litoral. S-a întâlnit cu nea Marian, care s-a bucurat când l-a văzut de parcă întâlnea cel mai bun prieten. Chiar i-a zis că nu trebuia să ne supărăm și să plecăm de la el pentru atâta lucru, că așa e el, mai coleric. Dar tot nu era convins că nu-l furasem.

Nici afacerea cu Hagi, care era el mai păgubos și fără chef de muncă, nu i-a mers. Își cumpăraseră un Trabant combi, cu care să transporte aparatele de floricele la mare. M-au chemat pe mine când l-au cumpărat, de undeva de pe strada Toamnei, pentru că eu avusesem Trabant și știam să folosesc schimbătorul de la volan, care pentru ei era ceva de neînchipuit. Numai peripeții au avut cu Trabantul ăla, pe care l-au și abandonat după ce s-au întors, fără bani, de la mare. Îl angajaseră pe Ghicu, fratele nostru mai mic, să vândă la unul dintre aparate, în Mamaia. Ăsta, mai descurcăreț, își mai luase un serviciu la cineva care vindea porumb copt la o măsuță lângă el.  A fost cel mai câștigat la final.

După ce mai încercase câteva servicii de agent de vânzări sau merceolog în București, Doru a prins contractul de ospătar la un restaurant din Irlanda, așa că a emigrat. Asta era în 2005, când România încă nu era în Uniunea Europeană, și fără contract nu puteai să muncești în străinătate. După un an de contract, patronul i l-a reînnoit, dar Doru nu a mai stat la el, la Kenmare, în sudul Irlandei, și a plecat la Dublin, unde avea să se facă painter (vopsitor). După câteva luni s-a specializat în meserie și a început să ia lucrări pe cont propriu. L-a adus și pe Ghicu cu el și mai apoi, treptat, diferiți alți cunoscuți sau rude, care au plecat majoritatea după câteva luni. La un moment dat, la insistențele lui Hagi, l-a adus și pe el, deși știa că nu face vreo treabă. Așa a și fost. Ăsta își închipuia că el va fi un fel de șef, care face contractele și supraveghează lucrările, iar când a văzut că trebuie să dea cu trafaletul de curgeau apele după el, nu a mai stat. Nu a rezistat o săptămână. A trebuit să-i cumpere Doru bilet de întoarcere și astfel s-a încheiat prietenia lor, care dura încă din timpul anilor de liceu.

După ce m-am despărțit de cea de-a doua soție, am simțit că trebuie să mă rup nu numai de stilul de viață ce-l avusesem până atunci, ci și de locurile acelea, așa că i-am zis lui Doru că vin la el. După ce ani de zile râsesem de amândoi frații și-i făcusem trădători de țară, pentru că emigraseră, iată că acum venise rândul lor să râdă de mine. Nu mai aveam ce să zic. Am început încă de-a doua zi să lucrez cu Doru și cu Niculae, un verișor de-al nostru, într-o meserie pentru care nu aveam nici înclinare și nici tragere de inimă, dar nu aveam încotro. Ghicu, între timp, se întorsese în România, pentru o perioadă. Venisem fără niciun ban și cu Mihai, fiul meu de cincisprezece ani. După doi ani și trei luni, când simțeam că, dacă nu o fac, relația cu Doru se va strica iremediabil, am plecat de la el și mi-am găsit un alt serviciu. Lucrurile s-au îndreptat după aceea și relația noastră a continuat în mod firesc, ca între frați.

Sigur că nimeni nu știe ce-i rezervă viitorul, însă, cel mai probabil, toți frații vom rămâne să ne trăim viețile aici, în Irlanda.

Părinții ni s-au prăpădit cu mulți ani în urmă, noi trăim aici de 14 ani eu, de 19 ani Doru și 18 ani Ghicu, împreună cu soțiile și copiii. Doru și-a luat deja casă, Ghicu urmează, așa că, toate premisele sunt pentru o împământenire definitivă în Irlanda.

Desigur, eu las mereu o ușă întredeschisă neprevăzutului.

20 aprilie 2024