Dacă am ști că, de mâine, soarele nu va mai răsări, cu ce ne-am umple întunericul restului vieții noastre? Ce anume ar contrabalansa lipsa aparentă a oricărui orizont, pentru că știm, omul are o adaptabilitate extraordinară? Are puterea de a găsi subtrefugii în care să construiască lumi paralele, bazate pe reguli proprii, unde lipsurile și defectele personale ating nivelul de normalitate, dacă nu sunt cumva etaloane.
Uneori, lumea care ne înconjoară pare deja cuprinsă de întuneric, chiar dacă acest întuneric apare sub altă formă, și instinctiv fugim de el în mijlocul familiei, al unui cerc restrâns de prieteni cu aceleași procupări sau scară de valori. Ori, pur și simplu, încercăm să creem în literatură, pictură, muzică sau oricare alt domeniu artistic care poate aprinde stele pe cer.
Lumea a devenit un fel de târg de carte, în care oamenii sunt cărți cu coperțile viu colorate, dar pe care nimeni nu le deschide, iar unele au în interior file albe, și nu pentru că nu ar fi fost încă scrise.
S-a tot vorbit că anul 2000 va fi sfârșitul lumii. Vedem, desigur, că nu a fost așa, deoarece suntem aici și putem depune mărturie că încă trăim, însă este tot mai limpede că s-a petrecut, pe nesimțite, sfârșitul unei lumi care, treptat, este înlocuită de o alta în care nu mai avem repere. Sau nu le mai avem pe cele care au funcționat secole sau chiar mii de ani. Perspectiva universului infinit pe care îl poate dezvolta inteligența umană, nu este altceva decât imaginea iluzorie a libertății închise într-un labirint de sticlă. Dacă nu mai putem defini libertatea ca pe un principiu universal, care nu se aplică numai ființei umane, așa cum egoist ne-o atribuim, ci întregii lumi din care și noi facem parte, atunci putem afirma liniștiți că aducem orizontul tot mai aproape, în cele din urmă ajungând să creem în jurul nostru lumi mici, ca fagurele de miere, în care suntem încerați de Madame Tussaud și arătăm atât de bine, de parcă am trăi.
13 decembrie 2015
Editorial nr. 12 Itaca
Be First to Comment