Doamnelor şi domnilor, vă propun un interviu inedit. Un interviu care mi-ar fi plăcut teribil de mult să se desfăşoare live.

Sunt convinsă că nu am fi rămas doar la câteva pagini.

Am onoarea să stau de vorbă astăzi cuGabriel Gherbăluţă, proful de română, poet şi realizator de emisiune radio la Radio Vocativ,Dan Sîrbu, poet, editor pe Poezii. Biz,AdrianSuciu, poet,Claudia Minela, poeta responsabilă cu Serile Culturale Isis, realizatoare de emisiuni de radio la Radio Vocativ,Camelia Iuliana Radu, poet si editor la Editura Singur,Viorel Ploeşteanu, poet, scriitor, editor la Revista Itaca, Dublin,Laurenţiu Ciprian Tudor, poet şiIon Lazăr da Coza, poet, scriitor, seful siteului literar Însemne Culturale.

Nuţa Istrate Gangan – Dacă românul nu se năştea poet, ce se năştea?

Gabriel Gherbaluţă(Radio Vocativ, poet) – Probabil ca fu01cet-frumos sau ileanu01ce cosânzeanu01ce, daca nu cumva am fi fost un popor de păsări mu01ceiastre

Dan Sîrbu(Poezie.Biz) – Dacă nu s-ar fi născut poet atunci s-ar fi reinventat în poezia sufletului prin fluier, caval sau nai. Prezentul cotidian a reuşit să ascundă metafora după simboluri, iar acestea -fiind eronat percepute – ne-au transformat în sclavii propriilor interese.

Adrian Suciu(poet) – Românul nu s-a născut poet, asta e doar o vorbă a unui ungur sub acoperire: românul s-a născut miştocar. În orice conjunctură şi în orice companie, dacă se află de vreunul că e poet, ăla e privit automat cu un fel de milă amestecată cu îngrijorare. Cînd află că eşti poet, toată lumea parcă te întreabă: ţi-e bine, vrei să te ţin în braţe, vrei o pastilă? Şi, oricum, vă recomand să vă ocupaţi mai puţin de poeţi şi mai mult de lucruri serioase: am aflat, de curînd, că ungurii vor să ne fure Cadrilaterul!

Claudia Minela(Serile Literare Isis) – Se năştea filosof şmenar, cel care le ştie pe toate în orice domeniu şi se adaptează oriunde, acel individ care e pasionat de lene şi de lichidul bahic, cel care încearcă să obţină totul prin şmecherie.

Camelia Iuliana Radu(editura Singur) – Mi-e greu să îmi imaginez un român lipsit de imaginaţie sau de un minim de aplecare artistică. Asta se observă şi în felul în care simte nevoia să îşi decoreze casa, să se îmbrace, să relaţioneze. Dacă aş schiţa un portret, aş spune că structura afectiv emoţională a românului este mai generoasă; cu bune şi cu rele, fireşte. Excesul, risipa, reacţiile exagerate, dar şi darnicia, implicarea, uneori naivitatea. Din păcate, aceste trăsături sunt speculate şi manipulate, românul de azi fiind mai degrabă frustrat decât împăcat cu sine. Poate, după ce vom fi sfârşit de spovedit durerile şi nemulţumirile, vom reuşi să facem pace şi să aflăm cine suntem noi azi, către ce ne îndreptăm, care sunt resursele noastre interioare. Deocamdată, scriem, singura formă prin care proiectăm sentimente şi ne putem permite să evadăm. Dacă structurile care azi sunt înnabuşite de un birocratism păgubos ar permite, cu siguranţă mulţi români ar prefera să facă parte din clasa de mijloc, aproape inexistentă azi, muncind pentru ei şi familiile lor. S-ar distra mai mult, ar munci mai mult, ar fi mai responsabili. Adică, ar forma o naţie vie.

Viorel Poeşteanu(Revista Itaca, Dublin) – Sintagma aceasta şi-a pierdut total sensul la care s-o fi gândit Bardul atunci când ne-a „condamnat” la poezie. Dacă, totuşi, gena noastră are şi o vână poetică, mersul nostru ascunde în subconştient îndemânarea pieilor roşii de a şterge orice urmă de simţire poetică. Românul se autodenumeşte poet, însă fabricarea versurilor şi publicarea lor nu sunt suficiente pentru asumarea acestei divine identităţi. Poet este acela care numără secundele în silabe şi metafora o respiră odată cu viaţa.

Laureţiu-Ciprian Tudor(poet) – Sincer nu cred că românul ca român se naşte într-un fel sau altul, nu cred că se naşte poet sau frate cu codrul sau altfel. Toate astea sunt stereotipuri. Nu cred că are neapărat din născare aplecare spre ceva sau altceva. În mare tot ce ajunge să fie este dobândit şi nu un dat (admitem şi că dobânditul poate fi şi impur adică actualizarea unei potenţe, a unui dat). Fiind de profesie sociolog ştiu că există ceea ce în ştiinţele socio-umane (antropologie, psihologie socială etc.) se numeşte „personalitate de bază” sau „personalitate culturală”. Asta înseamnă că personalitatea cuiva este indubitabil condiţionată socio-cultural, că „eul psihologic” este marcat de „eul cultural” (vorbim şi de domeniul etnopsihologiei, etnopsihiatriei ş.a.m.d.), dar nu trebuie să absolutizăm şi nu trebuie să considerăm această determinare ca fiind fără ieşire, ca o fatalitate! E evident pentru un specialist că omul nu apare pe lume ca o „tabula rasa”, ci că se naşte cu anumite înclinaţii psihologice, somatice etc. La acestea se adaugă şi acel „modus vivendi”, „modus operandi” al societăţii, al culturii în care te naşti. Să nu uităm că omul ca entitate bio-psiho-socio-culturală devine un mix al tuturor acestor perspective. Peste modelul general uman se imprimă toate aceste diferenţe. Dacă vreţi putem deplasa problema şi în zona psihologiei profunzimilor (adică a psihanalizei) şi să numim faptul că dacă putem vorbi despre inconştientul personal (Freud), putem vorbi şi despre inconştientul familial (Szondi), dar şi despre cel colectiv (Jung). Iată trei cercuri diferite care influenţează ceea ce suntem. Aşa că, luând în considerare tot ce am spus până acum, cred că sunt de amendat şi cei care agită excesiv stereotipurile positive (fiind prea mândri că sunt ceea ce nu au ales să fie, adică români) dar şi cei care îşi pun cenuşă pe cap purtând ca pe nişte zdrenţe toate clişeele legate de defectele noastre ca neam. Cred că trebuie să fim echilibraţi şi să nu ne considerăm mai răi sau mai buni decât alţii, ci diferiţi! De aici avem responsabilitatea de a ne face purtătorii lucizi, dar şi entuziaşti, ai unei moşteniri culturale unice pe care, însă, trebuie să o raportăm la universalitate. Cred că modelul Cantemir de care vorbea Noica este singurul adecvat lumii de astăzi.

Ion Lazăr da Coza– Dar cât de temeinică este afirmaţia „Românul s-a născut poet!”? Scepticul din mine s-ar grăbi să dea repede cu tifla acestei afirmaţii, însă făcând o scurtă incursiune în lirica populară (doină, baladă, cântece de cătănie, de înstrăinare, de petrecere şi de trecere, bocetul, ritualurile magice, strigăturile, cimiliturile etc., iar mai nou, sub comunism, dar şi sub democraţie, în mod subversiv, apariţia şi circulaţia parodiilor…), mă răzgândesc iute şi răspund: dacă românul nu s-ar fi născut poet, pe principiul proverbului care spune că „Vulpea care nu ajunge la struguri spune că-s acri!”, ar fi ajuns un moftangiu de critic literar. Asta nu înseamnă că toţi criticii literari sunt moftangii ori că n-au ajuns la struguri.

NIG – Se scrie mult şi se citeşte foarte puţin.
Ce se scrie şi cum se scrie?

Gabriel Gherbăluţă– Aşa a fost mereu! Existu01ce o constantu01ce în timp, nu o variabila, privind raportul dintre artisti, opere de artu01ce si consumatori de artu01ce

Se scrie orice, despre orice, enorm de multu01ce poezie şi şi mai multu01ce „poezie”. Cum se scrie? Pai asta su01ce spunu01ce criticii! Dacu01ce au timp şi de criticu01ce… dacu01ce …

Dan Sîrbu– Este foarte bine că se scrie mult – este foarte rău că, citindu-se foarte puţin, se scrie
foarte prost. Emoţiei, dacă nu-i dai o haină în care să strălucească, i-ar fi imposibil să persiste
în memoria de lungă durată. Macedonski a scris cel puţin la fel de bine ca Eminescu (estetic vorbind), însă n-a avut şansa de a se ridica deasupra dogmei aidoma carismaticului său confrate, al cărui geniu nu va suporta vreodată grad de comparaţie. Astăzi se scrie superficial (excepţiile de la regulă salvează peisajul literar autohton), se înseriază pastişe ce nu mai au puterea de a transmite un mesaj care să zguduie lumea social-culturală, iar mentorii au cam obosit să cizeleze nonconformismul transformat în teribilism al tinerei generaţii.

Adrian Suciu– În ce mă priveşte, prefer libertatea desăvîrşită a scriitorului, inclusiv libertatea de a scrie îngrozitor de prost oricărei norme stabilite de nişte indivizi reprezentînd o putere literară – sinistră sintagmă! Literatura română contemporană funcţionează într-o paradigmă de sorginte stalinistă: literatura oficială e o dictatură a complexului literar-comercial constituit în jurul marilor edituri, a revistelor literare şi criticilor înfeudaţi, plus toată ţuţărimea şi snobărimea eferente. Ăsta e şi principalul motiv pentru care literatura română nu prinde nici la public şi nici la export şi nu reuşeşte decît prin initiative particulare, dar asta deja e o altă poveste. Pe care de consecinţă, e foarte bine că se citeşte puţin, altminteri oamenii, din motive obiective, ar fi siliţi să citească rahaturile cu perje umflate cu pompa de complexul literar-comercial. Şi mai am o singură observaţie: e sigur că se citeşte mai mult decît se scrie. Fiecare carte scrisă e citită măcar de iubitul/ iubita autorului, ceva rude şi prieteni plus tehnoredactorul de la editură. Aşa că nu e totul pierdut

Claudia Minela– Se scrie mult şi prost. Cine să citească? Toţi cei care ar trebui să citească s-au apucat de scris, crezând că literatura de calitate se face simplu cu: Ana are mere şi cu aplauze gratis, din complezenţă. Ignoranţa e la ea acasă pe meleagurile mioritice. A publica o carte în zilele noastre, pentru cei care scriu cantitate şi nu citesc nimic, înseamnă faimă. Se înşeală. E o faimă de carton, un succes fals, de moment. Se mint singuri. Este o modalitate de a ieşi din anonimat… aşa cred ei.
,,hărăziţii sînt puţini, impostorii dimpotrivă … Ei şi aşa sufocă viaţa artistică, denaturând conceptele, pavoazând aerul cu o veselie tristă, aglomerând piaţa cu o subliteratură inexplicabil ajunsă în librării şi care derutează, lasă decepţii, dezgustă. Impostorul – adică însăşi prostituţia în literatură – este obraznic, servil, fără scrupule, arivist, corupt… Un scriitor se face într-o viaţă. Nu-l poţi înlocui a doua zi”. Mare dreptate are Ion Caraion în cartea sa,,Jurnal I”! Se scrie excesiv de multă poezie, până la pragul de intoxicare. Cum se scrie? Jalnic. Doar un procent mic din cei care scriu merita atenţia unui public exigent. Ceilalţi, nu. Pentru că nu sunt autentici, pentru că se plagiază între ei, pentru că sunt superficiali, îşi aleg teme banale, plictisitoare, păstrând stilul fraţilor Văcărescu şi lista ar putea continua.

Camelia Iuliana Radu– Nu se citeşte mai puţin ca altădată, doar că azi suntem ceva mai sinceri în statistici, faţă de perioadele comuniste. Doar că azi nu prea mai face nimeni liste de lectură serioase, fiecare se descurcă cum poate. Şcoala este la acest capitol vinovată de lipsa unei rigori, lipsă de metodă. De scris, da, se scrie mult, sau, mai degrabă, faţă de perioada comunistă, când nu puteai publica nimic, decât cu acordul partidului, azi se poate. Mulţi care au abandonat scrisul, atunci, din pesimism, lipsă de perspectivă, l-au reluat acum. Sau, au publicat ce au păstrat in sertar. Sigur că, e greu de spus cîte din aceste manuscrise sunt actuale, dar nici nu ştim dacă nu cumva vor completa anumite direcţii literare cu volumele publicate abia acum. Alţii, au descoperit că se pot exprima în acest fel şi, preferă să o facă din raţiuni personale, ceea ce, după mine, nu este deloc rău. Literatura nu mai este azi tărâmul zeilor, iar scrisul, la nivel personal, este o formă de educaţie. După mine, cei cu adevărat talentaţi nu au de ce a se teme. Dimpotrivă. Criticul literar Lucian Raicu spunea că, pentru a se putea naşte un mare geniu literar, este nevoie de un climat. Acest climat, înseamnă evenimente literare, cenacluri, spectacole, efervescenţă. Cu de toate. Cu oameni de atmosferă, cu talente, cu băgători de seamă. Lumea artistică este un conglomerat eterogen, aşa este azi, aşa a fost mereu. Plus de asta, nu se naşte nimeni somitate literară. Scrisul este un process, nu este un obiect finit. Deci, ideea ar fi că perfecţionismul şi evaluările generalizatoare mai mult strică decît să facă bine.

Viorel Ploeşteanu– Se poate scrie şi citind puţin, dacă ne gândim că anticii nu aveau la dispoziţie sute de volume în biblioteci, aşa că rămâne să vedem ce şi cum trăim, pentru a ne lămuri ce şi cum scriem. Dacă găsim răspunsul la întrebarea „de ce scriem?”, răspuns intim, deci sincer, atunci vom şti şi ce şi cum să scriem, dacă, evident, avem şi putinţa. Diversitatea şi autencticitatea vine tocmai din individualitatea şi motivaţia fiecăruia dintre noi. Poate că prea mulţi acordăm o nejustificată atenţie pentru ce şi pentru cum scriu alţi contemporani, îndeosebi cei mediatizaţi excesiv. Poate că aşa se formează curentele literare, dar iată că în ultimii 25-30 de ani, nu ne-am mai procopsit cu niciun curent, ceea ce nu înseamnă, desigur, nimic. Criticii oricum te vor încadra în scrierea cuiva sau între limitele cutărei mişcări literare. Asta dacă te ridici peste medie.

Laurenţiu Ciprian Tudor– Că se scrie mult cred că e adevărat, dar cred că se şi citeşte destul. Dacă vezi ce vânzări au unele librării din mediul on-line, de pildă, nu poţi să nu te uimeşti. Bine aici presupui că cei ce cumpară or să şi citească, deşi Camus ne avertiza că întotdeauna ritmul în care cumperi nu e şi ritmul în care citeşti. Cu toate aceastea văd că lumea a început să se întoarcă la lectură, chiar dacă ceea ce se citeşte nu este de multe ori de calitate. Spre exemplu aţi văzut şi dumneavoastră cursul acelei provocări de pe facebook cu numirea a zece cărţi care te-au marcat. Ce se observă din prima este lipsa acelor cărţi mari, a acelor cărţi clasice semnate de Tolstoi, Dostoievschi, Hugo ş.a.m.d. Apoi se observă lipsa autorilor români. Ei bine dacă judecăm problema lecturii şi a scrisului azi trebuie să spunem următoarele lucruri: nu e nici o problemă dacă „neprofesioniştii” (adică cei ce doar consumă cultura) citesc cu preponderenţă cărţi uşurele sau comerciale, problema apare atunci când creatorii de cultură fac asta, atunci când consumatorul de cultură cu lecturi mici şi puţine vrea să devină şi devine creator de cultură. Atunci apare buba! Pe de altă parte trebuie făcută distincţia între cultura de divertisment şi cultura serioasă, de performanţă. Ei bine şi cultura comercială, de consum, de divertisment are rolul şi decenţa ei, aduce vise, întreţine iluzii, mângăie inimi, permite evadări, are partea ei de rol terapeutic în societate, dar un autor serios, „răpit de un destin creator” (Blaga) trece Rubiconul spre o altă accepţiune a culturii. Aici apar arderile, responsabilitatea, consistenţa, marile teme şi marile întrebări, destinul! Asta este!…legatura dintre citit şi scris este imposibil de rupt, nu se poate face saltul despre care vorbeam fără o cultură generală dusă spre erudiţie, fără luciditate. Aşa ca un fapt div
ers şi ca exemplificare vă mărturisesc că mă uimeşte apariţia în ultimul timp în mediul on-line a unor „scriitorese”(adică ele sunt un fel de preotese ale scrisului sau prin scris!) care domină acest spaţiu. Au un discurs feminist, oarecum postmodern, multă dezinvoltură (se pronunţă cu privire la oricine şi la orice!), folosesc ca formulă literară cu prepoderenţă tableta sau fragmentul confesiv, sunt nonconformiste şi religios şi cultural sincretice şi cosmopolite. Ele combină opinia (adică subiectivitatea) femeii din criza vârstei mijlocii cu poezia (uneori reuşită) şi ironia cu limbajul îndrăzneţ până la pornografie. Pe aceste zeiţe, pe aceste amazoane eliberate ale blogovalului, cu toată carisma lor (le invidiez pentru cum ştiu să îşi facă notorietate şi adoratori!), nu pot totuşi să le iau în serios şi nu le pot recomanda ca literatură adevărată pentru că suferă ca şi mediul în care se mişcă de suficienţă şi superficialitate.

Ion Lazăr da Coza – La prima parte a întrebării, răspund cu câteva întrebări: Stadioanele mai sunt pline? Dar sălile de film, de teatru, de operă, de circ? Fireşte că „nu”. Explicaţii? Hai să căutăm împreună oarece vinovaţi şi scuze. În primul rând: televiziunea şi internetul. E mult mai comod să vizionezi un spectacol pe o plasmă imensă, tolănit comod în fotoliul de acasă, decât să te deranjezi până la stadion, până la teatru, deşi socot că din partea noastră, a celora cărora le sunt adresate aceste realizări, e o mojicie faţă de creatori şi protagonişti să nu-i onorăm cu prezenţa, ori, ca să fiu mai aplicat pe subiectul interviului, să nu mergem la o lansare de carte şi să nu cumpărăm cartea din librării dacă nu-l cunoaştem personal pe autor – ne mulţumim s-o „frunzărim” pe internet şi să citim o cronică-două, mai mult din speranţa (perversă!) de a găsi vreun „fault” din partea vreunui critic literar. Un alt vinovat, des invocat, ar fi lipsa timpului. Dincolo de orice teorii, de orice scuze, eu cred că într-un final e vorba de egoism, individualism, egocentrism. Noi şi numai noi suntem buricul pământului. Ne interesează confraţii doar în măsura în care ne comparăm cu ei. Fireşte, există în viaţa oricărui scriitor, o perioadă a acumulărilor care durează până pe la patruzeci de ani, când citim orice, oricât, oriunde, apoi ne dedicăm timpul aproape în exclusivitate creaţiei, şi atunci lecturăm numai din obligaţie. Ceea ce mă îngrijorează e faptul că tinerii trec peste această perioadă, avântându-se spre Parnas, scriind mai multe cărţi decât au citit… Observ că încet-încet am trecut în partea a doua a întrebării. Ce se scrie? Fără îndoială, se scrie şi literatură bună! Din păcate ea e sufocată de acea beletristică ce abordează subiecte gen: feng shui şi yin yang în cotidianul zilnic (!), cum să devii deştept, frumos, şarmant şi bogat din „n” mişcări, încarnările noastre anterioare şi… posterioare, horoscoape, chiromanţii, interpretarea viselor, taroturi şi magii (neapărat albe!), cărţi de bucate… Spun asta dintr-o experienţă avută cu un „confrate” care mi-a trimis cartea sa despre „beneficiul optimismului curent”. Practic, acea carte era o compilaţie de texte din alte zeci de cărţi asemănătoare, contribuţia personală tinzând spre zero. Cu restul de francheţe ce mi-a mai rămas, i-am spus părerea mea. Aveam să aflu de la ‘mnealui că „asta-i literatura adevărată”, el pregătindu-se ca să scoată a treia ediţie a cărţii sale, pe când proza mea, bine primită de critică (după cum vedeţi, modestia nu mă dă afară din casă!), stă prăfuită prin cotloane, ca o criminală… Mai întrebi, darling NIG, cum se scrie? Uneori extrem de vetust, alteori doar pentru elite. De aici vine încă un motiv de scădere al numărului cititorilor de literatură contemporană. Opinez că un scriitor trebuie să fie doar cu o jumătate de pas înaintea cititorului. Dacă e învechit, cititorul va prefera autorii certificaţi de timp, dacă e ultraavangardist, cum am spus deja, va fi vizitat numai de iniţiaţi. Un alt factor care duce la diminuarea cititorilor este lipsa de respect a scriitorilor faţă de aceştia şi faţă de ei înşişi. Mă refer strict la aspectul fizic al paginii printate. Personal, abandonez o carte, indiferent cât de interesantă ar părea, care nu are paragrafe aliniate, linii de dialog la locul lor, număr egal de rânduri pe coală etc., însă care „compensează”, cu vârf şi îndesat, prin greşeli de ortografie şi de exprimare.
Aşadar, ca o concluzie, vinovaţi sunt şi de-o parte şi de alta a baricadei.

NIG – Se publică mult şi orice. Numai dacă nu vrei nu ai o carte sau nu exişti într-o Antologie. Garantat, oferta este mult mai mare decât cererea. Ajungem sau am ajuns deja la… inflaţie literară?

Gabriel Gherbăluţă– cred ca e bine cu01ce se publicu01ce mult. Într-o lume normalu01ce oferta trebuie su01ce depu01ceseascu01ce cererea. Si su01ce nu uitu01cem aşa s-a nu01cescut concurenţa. tu ştii mai bine asta cu01ce tru01ceieşti în ţara care a creat-o! Inflaţie literaru01ce? Ce e aia? Mereu s-a scris mai mult decât s-a citit!

Dan Sîrbu– Din punct de vedere cantitativ literatura actuală a cunoscut un reviriment semnificativ – însă, în ceea ce priveşte calitatea, aici se simte diferenţa. Îmbucurător este faptul că, într-o lume acaparată de puterea banului, mai există dorinţa de a crea hrană pentru spirit.
Mercantilismul, în oricare dintre ramurile artistice, s-a transformat într-un flagel care ştirbeşte din prestigiul valorilor – o antologie, în mod normal, apare ca o recunoaştere a exponenţilor reprezentativi, apartenenţi unui grup literar sau societăţi culturale – cotidianul ne-a confirmat din plin faptul că dacă există potenţă financiară şi o sclipire (necizelată) creatoare, avem premisele însăilării unui grupaj de texte care fac obiectul unor astfel de materializări. Dar tot răul spre bine, pentru că timpul va cerne valoarea, iar toate aceste cărţi vor fi obiect de studiupentru noua generaţie de critici literari.

Adrian Suciu– E nedrept să vorbim despre o „inflaţie literară” altfel decît în contextul în care vorbim despre o inflaţie generalizată. E inflaţie de manelism în spatiul public, inflaţie de curve şi ticăloşi în politică, inflaţie de analfabeţi în mediile universitare, inflaţie de mafioţi în poliţie şi magistratură, inflaţie de nebuni pe şosele, inflaţie de tîmpiţi peste tot. După ce veţi accepta dumneavoastră că toate inflaţiile despre care vorbesc mai sus există, voi afirma şi eu public şi deschis: Da, trăim într-o inflaţie literară. Dar vin şi vă întreb: nu e inflaţia literară cea mai nevinovată şi inofensivă dintre inflaţii?

Claudia Minela– Este foarte bine ales termenul de ,,inflaţie”. Atâta timp cât există aplaudacii, pupinturiştii, cei care se entuziasmează şi de un strănut, autorul va avea o impresie exagerat de bună despre capodoperele sale şi de aici până la a publica, mai este doar un pas. Trăim într-o continuă minciună. Ne interesează doar părerile pro. Pe cei care au tupeul să spună şi ce nu e în regulă în lectura respectivă, îi desfiinţăm. Ce nevoie avem de ei atâta timp cât sute de like-uri şi aplauze acoperă realitatea? În ceea ce priveşte Antologiile, să avem pardon. Scopul lor e de înavuţire rapidă. Dacă avem nonvalori în literatură care vor să-şi cumpere faimă, apelează la turmă, adică la antologii. Acolo sunt în joc mulţi bani şi multe antitalente. Cerere şi ofertă în poezia românească, este o glumă bună. Şi ce dacă nu cere nimeni, noi oferim. Cui? Nouă. De ce? Iaca… să vază lumea că sunt vedetă. Fiecare pe unde poate. Pam, pam! 

 Autor: Nuta Istrate Gangan