Skip to content

Ghicu

 

De mic am avut responsabilități. Că nu prea m-am ținut de ele, asta e altă treabă.

În vara lui ‘78 eram la țară, la bunici. Aveam deja șase ani și aproape jumătate, deci numa’ bun de treabă. Doru, fratele mai mare, după ce făcuse doi ani de școală în satul bunicilor, fusese luat de părinți la București. Ăl mic, Gheorghiță Rădvan, devenit mai târziu Gigel, Tarzan, Gicu și, în final, prin bunăvoința prietenului său peltic, Gabi de la scara 2, Ghicu, avea numai câteva luni și îl lăsaseră în grija mea. Trebuia să-l supraveghez, să-l hrănesc cu biberonul și, vai, să-l schimb! Nu cu alt copil. Cu alte scutece curate, atunci când făcea pe el. Pe-atunci nu erau chestii de-astea super-absorbante. La treaba mică mă mai descurcam, dar când treaba devenea prea serioasă mă lua așa o greață și dădeam fuga la drum, unde erau fete mai mari ce își coseau ștergare și fețe de pernă pentru zestre. Iulica, nepoata babei Marița tămăduitoarea, verișoară de-a treia cu noi, și verișoară primară cu Dan Petrescu, ăla de avea să devină mare fotbalist pe la națională, mă salva întotdeauna de calvar. Câteodată mai fugeam și eu la joacă și uitam de bietul frate-miu. Când o vedeam pe bunica de departe, venind pe drum de la Grădină (lucra la grădina de zarzavat a CAP-ului), alergam la copil și îi înfigeam biberonul cu lapte în gura larg căscată a urlet. Degeaba. Când ajungea bunica acasă, gospodăria era toată un urlet și un plânset.

  • Uite, mamaie, mă văietam eu printre lacrimi, nu vrea să mănânce!
  • Păi cum să mănânce, mamaie, dacă ai lăsat biberonul la soare și s-a stricat laptele! Aoleu și e pișat tot!
  • Eu l-am schimbat, dar a făcut iar.

Mă mai boscorodea bunica în timp ce-l schimba și-i dădea să mănânce, dar probabil era bucuroasă că mai trecuse o zi și bebelușul era în viață că, acu’, ce bază poți să ai într-o doică de șase ani!

Totuși era s-o pățească în vara aia. Eram cu mai mulți copii în deal. Zic deal pentru că acolo era o răscruce de unde drumurile coborau, unul spre casele noastre și mai jos spre biserică, magazinul universal, școală și grădiniță, altul spre pădure, unde erau casele “de pe vale”, altul spre casele țiganilor, iar ultimul spre șosea și magazinul “lui Soare”. Mai încoace de acest magazin, la poalele dealului, avusese stră-străbunicul o cârciumă. Într-o zi, un car tras de boi urca dealul și era încărcat cu dovleci. Unul dintre ei a căzut din car și a luat-o la vale, oprindu-se în ușa cârciumii, fără să se crape măcar. Și pentru că stră-străbunicul îl lăsase acolo până în primăvară, de-atunci numele cârciumii a rămas “La Dovleac”. La fel și porecla familiei noastre. Sigur că asta n-ar suna la fel de bine ca nume de carte, așa ca la Marin Preda.

Eu și Nicu Popa, vecinul din fața casei, aveam și cărucioarele în care ne plimbam, eu fratele, iar el nepoata din partea surorii mai mari. Cum ne uitam noi spre drumul ce cobora abrupt spre șosea, ne-a venit ideea să facem concurs de cărucioare. Adică să le dăm drumul la vale, să vedem care ajunge primul.

Betty a avut noroc. După numai câțiva metri căruciorul ei s-a oprit într-o piatră. Gigel n-a avut. Căruciorul lui se ducea glonț la vale și s-ar fi oprit, cu siguranță, în ușa magazinului lui Soare, dacă nu s-ar fi nimerit să treacă pe șosea vreo mașină. Din fericire, s-a răsturnat în șanțul de pe marginea șoselei. La câteva secunde după ce se sfârșise cursa, am ajuns și noi acolo, convinși că Gigel nu va mai apuca să i se taie moțul la un an. Am dat căruciorul la o parte și am văzut o imensă gură știrbă, care parcă ne provoca la o altă cursă. Norocul copiilor și al bețivilor!

Când a început să crească, s-a gândit să recupereze hrana pe care nu i-o dădusem când era bebeluș, fiind eu mai mult plecat la joacă decât să stau lângă el. Avea o poftă de mâncare pantagruelică, fapt care îl făcuse repede rotunjor. Asta nu îl împiedica să participle la activitățile celorlalți copii.

Casa babei Anica era ultima de pe ulița noastră. Vis-à-vis era casa babei Marița, tămăduitoarea. După ele începea un câmp pe care se planta ricin, plantă care creștea până la doi metri și mai bine. Ne ascundeam în această plantație și fumam țigări Mărășești, furate din pachetele bunicilor.

Vara anului ’83 nu a fost mai puțin fericită pentru Ghicu decât celelalte, numai că a cam pățit-o, bietul de el. Eram amândoi în spatele curții babei Anica și, în ciuda faptului că bunica ne spunea mereu că, dacă ne jucăm cu focul, facem pe noi noaptea în pat, aprindeam diferite obiecte cu așa încântare, de parcă noi descoperiserăm focul. Găsisem un sac de plastic pentru îngrășăminte chimice, îl aprinsesem și îl țineam pe un băț în aer, încântați de bucățile de plastic topit care cădeau în flăcări, scoțând sunete care, probabil, l-au inspirat și pe George Lucas când a creat Războiul stelelor.

Ghicu a luat și el cu un băț o bucată de plastic arzând.

  • Mă, îi zic, nu te juca cu focul, că faci pe tine la noapte!
  • Da’ ce, tu nu faci?
  • Eu nu fac, că-s mai mare.
  • Și eu sunt mare.

Sacul meu era pe sfârșite, așa că l-am repezit pe Ghicu:

  • Dă, mă, plasticul încoa’, că tu ești mic!

Eu am vrut să-i smulg bățul din mână, el a vrut să-l ferească și o bucată de plastic topit i-a căzut pe laba piciorului. Cum toată vara umblam desculți, i-a căzut direct pe piele.

Urlete de groază și disperare. Neștiind ce să fac, i-am aruncat țărână pe picorul în flăcări, durerea însă îl seca la inimă. L-am luat în brațe și am început să alerg spre casă, dar acasă nu era nimeni. Tot drumul a urlat întruna: “Piciorușul meu! Piciorușul meu!”

Iulica ne văzuse când am trecut pe drum cu mare jale și a venit după noi.

  • Ce ați pățit, măi? Ce atâta gălăgie?
  • S-a ars ăsta micu’ cu folie încinsă.
  • El m-a ars, bâiguia Ghicu printre sughițuri.
  • Cine te-a ars, mă? Nu ți-am zis să nu te joci cu focul?
  • Aoleu, piciorușul meu!
  • Hai la mamaie, să-i facă ea ceva!

I-a făcut baba Marița o fiertură cu leșie și niște ierburi, a aplicat-o pe rană, după ce o curățase, și a acoperit-o cu o foaie mare de varză crudă. A înfășurat apoi piciorul în niște cârpe și a repetat operațiunea asta șapte zile. Ce leac o fi fost și ăsta, numai baba Marița, tămăduitoarea, știa, dar a făcut treabă bună. După o săptămână se mai vedea numai o pată roșie, unde înainte fusese carne vie.

Abia i se vindecase piciorul, că a început să se milogească de noi, frații mai mari, să-l luăm și pe el la baltă, la scăldat. Am cedat, în cele din urmă, și l-am luat. Florinel, vecinul nostru de peste drum, bucureștean și el, luase bicicleta lui bunică-su și s-a oferit să ne ducă și pe noi.

  • Unde vrei să ne urcăm toți pe bicicleta asta?
  • Merge, mă, că asta e Yamaha.
  • Yamaha, pe naiba! E Tohan toată ziua.
  • Hai, că ne ține! Urcați-vă!

Și ne-am urcat. Eu pe portbagaj, Doru pe cadru și Ghicu pe coarne.

Florinel abia avea loc să pedaleze și mergea cam după cum îi spunea Ghicu. Noroc că drumul spre baltă era mai mult la vale. Am luat-o pe după casa babei Anica (moment nu prea plăcut pentru Ghicu), am trecut prin spatele curții noastre, apoi, la alde Diman, am făcut dreapta, spre baltă. Florinel, nerăbdător, a lăsat frâna liberă. Ghicu simțea deja răcoarea apei în nări și nu mai era atent la drum, așa că erau întrunite toate mijloacele pentru a nimeri într-o groapă. Și am nimerit. Roata din față s-a făcut opt, iar noi ne-am prăvălit cu toții peste bietul Ghicu. Eu am fost cel mai avantajat de poziția aleasă. Căzusem pe moale. Panta asta care ducea spre lac era acoperită toată cu Colții babei, niște ghimpi păcătoși, cu mai multe colțuri, că n-aveai cum să scapi neînțepat dacă nimereai în ei. După surpriza accidentului, noi, ăștia mai mari, văzând că suntem teferi, în timp ce roata de la Yamaha era ca vai de ea, am izbucnit în râs. Ghicu, eliberat de greutatea ce-i apăsa trupul și ieșit din starea de șoc, a izbucnit în urlete. Când a văzut ce-i provoca durerea, a schimbat urletele în răgete. Ne-a cam pierit și nouă râsul când l-am văzut. Era îmbrăcat numai cu niște pantaloni scurți și fără tricou. Toată pielea expusă era plină cu Colții babei. Ghimpe lângă ghimpe. Vai de socoteala lui, cum spunea bunicul!

Am pigulit la el vreo jumătate de oră și am abandonat distracția cu scăldatul. Am pornit-o ușor spre casă, Florinel cu Yamaha pe umăr, eu cu ce mai rămăsese din roata făcută opt și Doru cu Ghicu în cârcă.

Iarna, în București, se așternuse cu bucuria albului imaculat peste amintirile din vară. Politehnica era parcul de distracție al întregului cartier Militari. Pantele nu prea abrupte, însă destul de lungi, ne ofereau cu generozitate câteva derdelușuri, întotdeauna supra-aglomerate. Erau și două pante pentru dat pe picioare. Una pentru novici și alta, mai dificilă, pentru cei cu experiența anilor trecuți.

Cum dădea prima zăpadă, copiii se și apucau s-o bătătorească, la început cu folii de plastic, apoi cu propriile fâșuri. În cele din urmă, panta se acoperea cu o peliculă de gheață sticloasă, pe care alunecai cu mare viteză, dacă aveai încălțămintea potrivită, iar noi aveam grijă să fie. Săniile nu aveau voie pe pista de picioare, în schimb, în dreapta ei, era o pantă largă și lungă de cel puțin cincizeci de metri. Aproape de finalul pârtiei era un dâmb de pământ ca o trambulină, care făcea deliciul cursei și îți dădea puteri să urci în grabă dealul pentru o nouă coborâre.

Sănii de trei persoane nu se găseau în comerț, așa că mama ne făcuse una pe comandă la ea la serviciu. Ca în orice întreprindere de stat, angajații ei, dacă nu sustrăgeau obiecte gata făcute, își construiau ei diferite lucruri pentru uzul gospodăresc, cum erau formele de prăjituri care imitau nucile, scrumiere, lustre, veioze, grătare pentru picnic și Dumnezeu mai știe ce!

Sania noastră avea cam un metru și jumătate, cadru din țeavă groasă și era acoperită cu o scândură din lemn dur, de vreo trei centimetri. Era teribil de greu de cărat la deal, dar cu ce viteză cobora pe pârtie!

Eram toți frații la derdeluș, împreună cu copiii din bloc și din cartier. La început ne dădeam singuri cu sania, însă Ghicu obosise repede și am hotărât să-l luăm pe rând cu noi pe sanie. Oricum așteptam prea mult după el. Ni s-a părut că și așa durează prea mult până ne venea rândul, așa că am urcat toți trei pe frumoasa și solida sanie. Ghicu în față, eu la mijloc și Doru, cârmaci, în spate. Făcusem scara măgarului. Cu așa greutate, sania a prins o viteză neînchipuită, că toată pârtia se uita la noi, iar când a ajuns la trambulină a făcut un salt uriaș, clipe de vis pentru primul nostru zbor, însă aterizarea i-a fost fatală. Scândura s-a rupt în două, pe lungime, iar noi, grămadă, unul peste altul. De fapt, Doru peste mine, iar amândoi, cum altfel, peste bietul Ghicu, că abia l-am smuls din zăpadă. Nemaiavând obiectul muncii, am luat noi, frații mai mari, câte o tălpică cu juma’ de scândură și am plecat acasă, uzi până la piele, dar încă simțind fiorii scurtului și mărețului nostru zbor. În urma noastră, Ghicu înota prin zăpadă, călcându-și pe mucii ce-i atârnau până-n pământ.

Începuturile de vară tot în Politehnică ni le petreceam, atunci când nu ne alungau milițienii. După ce că oricum ne speriau cu uniformele lor, le mai dăduseră și câini lupi. Când îi vedeam de departe o luam la sănătoasa și, până la gardul ce împrejmuia institutul, ne sfârâiau călcâiele, escaladându-l cu mare ușurință, cei mai mari și mai sportivi dintre noi trecându-l cu o superbă “săritură a hoțului”. Văzând că noi intram tot timpul în curtea Institutului Politehnic, sau mai degrabă că le scăpam întotdeauna, au comandat înălțarea gardului. Într-o zi ne-am trezit că gardul nostru din plasă obișnuită, de vreo doi metri, a fost dublat cu unul mai înalt, din așa-zisa plasă de Buzău, iar în partea de sus lăsaseră niște țepi de vreo zece centimetre. Îl săream și pe ăsta, însă nu cu aceeași ușurință și dacă nu eram zoriți de nimeni. Acum ne puneam santinele, care să ne anunțe din timp când se apropiau milițienii.

O dată am rămas fără santinelă. Probabil că o chemase maică-sa acasă ori se plictisise și abandonase postul. Am văzut prea târziu patrula groazei. Noroc că nu eram prea departe de gard. Văzând că suntem pe cale să le scăpăm și de data asta, milițienii au dat drumul câinelui. Aripi să fi avut și n-am fi trecut mai ușor peste gard. Bodi, un copil de vreo șapte-opt ani, la vederea câinelui a înlemnit și a fost victimă sigură. Câinele comunist nu era în stare să facă diferența între un infractor periculos și un biet copil îngrozit, așa că și-a înfipt colții în pulpa lui, mușcând cu sălbăticie. Ghicu apucase să urce pe gard, însă, la vederea spectacolului înfiorător, piciorul i-a alunecat pe gardul de plasă și o țepușă i-a străpuns țâța, pentru că, la cât de dolofan era, avea țâțe, nu pectorali. Jos, Bodi urla în gura câinelui, iar sus pe gard, Ghicu urla de durere și neputința de a se smulge din țeapă, gândindu-se că el va fi următoarea victimă a câinelui. Era înfipt ca un mic într-o scobitoare. Nu știu cum am sărit gardul înapoi și l-am împins până a reușit să iasă din țepușă.

Milițienii, ajunși și ei într-un final, nu aveau treabă cu noi, așa că am reușit să trecem dincolo de gard. L-au scos pe Bodi din gura câinelui și, speriați de părinții lui, care ajunseseră deja în fața blocului, alarmați de strigătele de groză și durere ale fiului lor, au fugit ca niște lași, cu tot cu câine.

Bodi a avut nevoie de o mulțime de copci după aceea. Ghicu numai de un anti-tetanos.

 

10 aprilie 2012

Published inProză scurtă

Be First to Comment

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *