Skip to content

În Sanctuarul Phoenix

Nicolae Covaci, Nicu Covaci pentru prieteni și toți iubitorii muzicii Phoenix, s-a născut pe 19 aprilie 1947, în Timișoara. După o carieră extraordinară, care continuă să se îmbogățească (Phoenix împlinește anul acesta 60 de ani de existență), Nicu Covaci nu a obosit și continuă să compună muzică, să țină concerte și să picteze, transmițând prin arta sa același mesaj de la începuturi, de a nu renunța, de a nu te pleca în fața vieții și a celor care se cred stăpânii vieții, de a-ți păstra intactă mândria de a fi român și, în principal, de a fi om.
În cei 60 de ani de carieră muzicală, Nicu Covaci a compus peste 200 de piese și, după cum mi-a mărturisit, lucrează la încă două. Prin formația Phoenix au trecut peste 50 de muzicieni, Nicu Covaci fiind singurul care a rămas pe tot parcursul acestui drum, nu întotdeauna ușor, dar, cu siguranță, parcurs cu demnitate și profesionalism desăvârșit.
Nicu Covaci este și artist plastic, absolvind Institutul de arte plastice din Timișoara, având numeroase expoziții de pictură și sculptură în Germania și Spania. De altfel, încă pictează, în vizita pe care i-am făcut-o la reședința din Spania arătându-ne ultimele lucrări, una dintre ele reprezentând-o pe jucătoarea de tenis Simona Halep.
Pentru că despre activitatea formației Phoenix și a liderului său, Nicu Covaci, se știe aproape totul, din interviuri, emisiuni sau cărțile publicate, încerc să vă revelez prin acest material latura lăuntrică a omului, desigur atât cât va dori să se descopere intervievatul.

Viorel Ploeșteanu: Știm cu toții că Phoenix se identifică în mod absolut cu Nicu Covaci, la fel cum știm că Nicu Covaci și-a dedicat mare parte a vieții de până acum Phoenixului. Pe de altă parte, activitatea dumneavoastră creativă nu s-a îndreptat numai spre muzică, având numeroase lucrări de artă. Care sunt ingredientele, materiale și spirituale, care au făcut din dumneavoastră un om atât de puternic încât să-și împlinească arta, în ciuda numeroaselor piedici întâlnite?

Nicu Covaci: Faptul că mama mea a fost foarte severă cu mine și a insistat să mă învețe ce e bine și ce e rău, m-a ajutat să găsesc o scară valorică în viață și să construiesc pe ea tot ce știu că e bine. Pentru bine, am fost hotărât să mă arunc și în foc, dar răul l-am combătut cât s-a putut, lucru neînțeles pentru mulți care au încercat să mă împiedice și m-au silit să iau hotărâri mai categorice. M-a fascinat arta încă de mic. De la mama am învățat cântece. Mi-a plătit profesor de pian, apoi de ghitară… Eu am crescut fără tată, acesta fiind în închisoare vreo opt ani, pedepsit pentru faptul că era un patriot legionar, dar, după ce s-a reîntors, m-a încurajat să mă apuc de pictură, el fiind un exemplu foarte bun.

Viorel Ploeșteanu: Formația Phoenix a avut multe cumpene în cei 60 de ani de existență. Știu că motto-ul dumneavoastră este: “Nu ne dăm bătuți!”, totuși, vă întreb dacă au existat momente când ați crezut că Phoenix nu mai poate renaște? Că nu mai puteți duce proiectul mai departe? Și dacă da, care au fost acele momente?

Nicu Covaci: După ce ne-am riscat viața să fugim peste șase granițe, a trebuit să o luăm de la început și a fost extrem de greu. Au fost chiar momente în care nu credeam că voi reuși să realizez ce visasem, pentru că noi am plecat din convingerea că în vest se află libertatea și dreptatea… Dezamăgirea a fost mare, dar am luat-o de la zero și, în momentul în care a avut loc așa-zisa revoluție în țară, i-am silit pe băieți să vină cu mine și să apărem din nou în fața publicului care ne-a iubit. La prima apariție, la Palatal copiilor, au fost deja zeci de mii de oameni, lucru care ne-a încurajat să ne întoarcem în țară și să continuăm ce începuserăm în anul 1962.

Viorel Ploeșteanu: Atunci când compuneți, doriți să transmiteți ascultătorilor un mesaj, pe care dumneavoastră deja l-ați receptat prin inspirație și studiu anterior, astfel încât fiecare piesă Phoenix are o temă centrală, o idee care trebuie să ajungă la public. În ce măsură v-au influențat creația miturile poporului român sau cele din cultura universală?

Nicu Covaci: Compozițiile noastre au toate un mesaj, pe vremuri mai subtil, fiind vorba de anumite proteste pentru interzicerile ce se practicau și pe care nu le înțelegeam… Astăzi mesajul este mai direct, pentru că mă doare să văd cum țara și poporul nostru este călcat în picioare și exploatat la nesfârșit… Deci încerc să întăresc șira spinării la români, căci behăie toți ca oile și nu pun mâna pe bâtă! În străfundurile folclorului nostru a existat întotdeauna un mesaj subliminal, chiar și fără cuvinte, un mesaj de pace, de cinste și bucurie, și chiar vitejie și putere de sacrificiu. Asta ne-a impresionat, și am continuat să mergem pe acest drum. Stilul nostru de compunere și interpretare este, așadar, influențat de folclorul nostru străbun, iar elementele ce par celtice sunt, de fapt, elemente străvechi românești de pe vremea când celții au trecut pe la noi și au luat cu ei ce au putut și ce i-a impresionat mai mult. Uite, astăzi River Dance, din Irlanda, dansează exact ca în Maramureș, iar vioara și instrumentele celților sună și se interpretează tot ca în Maramureș. Cimitirul de la Săpânța este o dovadă a cele spuse.

Viorel Ploeșteanu: Pe scenă sau în aparițiile publice, Nicu Covaci apare ca un tip sobru, dur, cu o expresie greu de pătruns, aproape impenetrabilă. Cum se împacă această postură serioasă cu firea de artist rebel, pentru că dumneavoastră ați fost mai mereu nonconformist?

Nicu Covaci: Eu pe scenă nu pot să mă înfățișez decât corect, referindu-mă la ceea ce interpretez. Mai ales în ultimii ani, în care toate compozițiile mele sunt supărate, nu pot să fac ce fac alți artiști, care vor doar să câștige publicul păcălindu-l. Presupun că expresia feței mele este legată corect de ceea ce spun. Adevărul este că și în artă e nevoie de o anumită sobrietate. Prietenia și căldura falsă nu reușește să mă păcălească, deși o parte din public se bucură. Deci am ajuns la concluzia că ar trebui, și chiar promit să compun și câteva piese mai optimiste și mai vesele, să încurajăm publicul, care are nevoie astăzi de optimism!

Viorel Ploeșteanu: Știu că vă consumă foarte mult nedreptățile care se întâmplă în lume, dumneavoastră fiind un luptător, nu numai pentru drepturile cetățeanului, ci și pentru dreptul omului de a fi om. Dincolo de această luptă, în intimitatea colțului de rai în care trăiește, și-a găsit Nicu Covaci liniștea sufletească?

Nicu Covaci: Sigur că nedreptățile ce se întâmplă și se aplică lumii mă supără și mă dor, dar am găsit un colțișor de rai în care pot să-mi încarc bateriile și apoi să ies în stradă cu bâta în mână. Mi-ar fi foarte greu să rezist în țară la presiunile ce se aplică poporului din partea unor străini de țară și exploatatori ai bunurilor noastre, de aceea stau la distanță, să pot avea o viziune clară a lucrurilor și nu mă las manipulat nici de mass-medii și de nimeni altcineva.

Viorel Ploeșteanu: În octombrie 1976, când erați persecutat, interzis și anchetat de miliție, ați fost silit să semnați renunțarea la cetățenia română. Desigur, asta nu v-a făcut să nu mai fiți român și să luptați pentru păstrarea valorilor românești. Ați simțit vreo clipă în suflet un gol din această cauză? V-ați recăpătat, între timp, cetățenia română?

Nicu Covaci: Într-adevăr, am renunțat la cetățenie ca să nu fac pușcărie pe nedrept, dar asta m-a și ne-a salvat și am tăiat-o cu toată trupa… Povestea o știți, presupun. Într-adevăr, am simțit un gol în suflet și, în momentul în care a fost posibil, mi-am recăpătat cetățenia română, de care sunt mândru.

Viorel Ploeșteanu: În casa dumneavoastră există istoria formației Phoenix, reprezentată de afișe, fotografii, diplome și distincții acordate de oficialități, instrumente muzicale, sisteme audio încă de la începuturi, fapt care m-a făcut să mă simt ca într-un Sanctuar Phoenix. Mi-ați spus că acolo este numai o parte din arhiva formației. V-ați gândit să creați o fundație sau chiar un muzeu Phoenix, care să conserve și să ducă mai departe acest patrimoniu al muzicii românești?

Nicu Covaci: Ideea unui muzeu Phoenix în Timișoara o am de mult și, din când în când, am avut chiar și promisiuni de a primi un spațiu interesant în care să putem face acest muzeu și care să ducă mai departe ideea de rezistență și renaștere și bucurie sufletească… Din păcate, situația politică se schimbă, și în mic, de la un moment la altul, și uite că nu am reușit să realizez acest proiect important.

Viorel Ploeșteanu: Am văzut că încă pictați și abia ce ați avut o expoziție de pictură în Spania. Prietena noastră comună, Gabriela Căluțiu Sonnenberg, vă propunea organizarea unei alte expoziții. În 2019 ați editat un album cu lucrările de artă plastică (vă mulțumesc pentru că mi l-ați dăruit cu semnătură!), excelent realizat, care se numește Nicu Covaci – Pictorul. Nu știu dacă ați avut expoziții de artă și în România. Este receptat Nicu Covaci în țara sa, de Uniunea Artiștilor Plastici sau alte instituții, ca artist plastic?

Nicu Covaci: Din păcate, eu în România, țara mea, nu sunt recunoscut nici măcar ca și compozitor, deși am vreo sută cincizeci de compoziții, dintre care cel puțin o sută sunt declarate la UCMR. Ca artist plastic nu am prea avut ocazia să mă afișez în țară, deși am și în acest domeniu zeci și zeci și zeci de lucrări efectuate, dar, din păcate, date, fiindcă așa mi-am putut acoperi datoriile. De exemplu, Albin Budinsky, șeful de la Schenker, are câteva zeci de lucrări, pentru că m-a ajutat să produc discul ultim, ”Vino, Țepeș”. Desigur că aș putea să mă pun să mai fac o serie de lucrări și să apară o expoziție cu tablouri făcute de mine… Pentru asta trebuie să mă susțină careva, că din muzică nu mai putem trăi în ultimii doi ani, din cauza pandemiei… Ce să zic, poate că se va întâmpla și asta.

Viorel Ploeșteanu: Aveți un proiect glorios de a publica cele mai cunoscute piese ale formației Phoenix în 10 albume într-o prezentare de excepție, cu partiturile și versurile originale și corecte, astfel încât ele să se păstreze și transmită așa cum au fost create. Pentru asta, ați adăugat și un cod special, care poate fi scanat cu telefonul, iar o aplicație se deschide și redă melodia cu elementele de bază (ritm, măsură, note). Phoenix – Colecție de partituri, volumul 1 cuprinde 12 piese. Spuneați că sunt foarte mari costurile de editare și tipar pentru un astfel de album. Aveți un plan de finanțare pentru apariția celorlalte 9 volume? V-ați gândit la un sistem de pre-comandă din partea iubitorilor muzicii Phoenix?

Nicu Covaci: Din păcate, prețul de producție este enorm, neobișnuit de mare. Cartea, deci cele 10 cărți pe care aș vrea să le public, ar avea un cost imens. Desigur că e nevoie de această carte, pentru că fanii noștri învață piesele greșit. Există publicații în INTERNET, dar cu greșeli atât în text, cât și în muzică, și ar fi păcat ca lumea să înțeleagă greșit mesajul nostru. Din păcate, nu am găsit încă nicio soluție de finanțare, fiindcă e vorba de sute de cărți diferite și aș avea nevoie de un om care se pricepe în acest domeniu, pentru că eu nu le știu chiar pe toate!

Viorel Ploeșteanu: În final, mulțumindu-vă pentru acest interviu acordat Revistei Itaca Dublin și asigurându-vă că a fost un privilegiu să vă fiu oaspete, v-aș ruga să le transmiteți cititorilor gândul dumneavoastră de artist care a promovat întotdeauna cultura română și, poate, să le spuneți secretul păsării (formației) Phoenix de a renaște și continua perpetuu!

Nicu Covaci: Dragii mei, eu am o singură formulă funcțională care m-a ajutat să rezist și să renasc, și am să v-o transmit și vouă, să o citiți, deși ea există și pe t-shirturile Phoenix: GĂSEȘTE-ȚI ȘIRA SPINĂRII ȘI ÎNVAȚĂ SĂ SPUI NU!

Published inArticole

Be First to Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.