Skip to content

Natură moartă cu gard viu

De ce nu mai sunase ceasul

 

Domnul Președinte avea, de ani de zile, același program dimineața, de la care nu se abătea nici măcar în weekend. Soneria ceasului electronic de masă era programată să sune în fiecare zi la 6 a.m., însă organismul lui se deștepta, invariabil, cu câteva minute înainte, deși niciodată nu se dădea jos din pat până să sune ceasul.

După ce bea un pahar cu apă rece, petrecea la baie o jumătate de oră, timp în care își făcea toaleta și fixa principalele probleme ale zilei. Urma cafeaua cu frișcă și biscuiți, mic-dejun cu care se obișnuise de câțiva ani buni. Înainte de asta băuse cafeaua cu lapte, însoțită de două tartine cu unt, brânză sau cașcaval și roșii. Cu mult timp înainte să bea cafeaua cu lapte, abia dacă apuca să ia două-trei guri dintr-o cafea neagră, fără zahăr. Dar asta se întâmpla în tinerețe.

La cafeaua de dimineață citea ziarul, pe care, negreșit, îl găsea în fața ușii. Era de modă veche. Nu folosea internetul decât la birou, în chestiuni profesionale. După ziar, scria o jumătate de oră într-un jurnal, pe care îl ținea zi de zi, încă de când fusese numit Președinte. Nu scria niciodată seara. Lăsa să treacă o noapte peste evenimentele care se petrecuseră.

La 7:30 fix începea să se îmbrace și la fără douăzeci ieșea din curtea casei. Nu făcea mai mult de 15 minute, pe jos, până la biroul din centrul orașului. Saluta grav portarul și lua liftul până la ultimul etaj al clădirii. Când intra în birou, secretara tocmai închidea ferestrele. Pentru că-i plăcea să fie aer proaspăt în birou, convenise cu ea să vină mai devreme cu o jumătate de oră și, la fel, să plece mai devreme cu o jumătate de oră la terminarea programului. Nu existau ore suplimentare pentru nimeni în cadrul companiei. El era singurul care venea sâmbăta, însă numai pentru câteva ore și benevol.

La ora 1 p.m. întotdeauna pleca de la birou pentru masa de prânz, pe care o lua acasă între 1:20 și 1:50, bea un ceai, dormea 45 de minute, apoi se întorcea la birou până la ora 6 p.m.

La întoarcerea spre casă folosea un traseu mai lung, astfel că ajungea către ora 7. După ce se schimba și făcea un duș, îmbrăca halatul și cina până la ora 8. În timp ce răsfoia ziarul de seară (întotdeauna articolele erau reluate cu mai multe amănunte în cel de dimineață), bea un singur pahar cu coniac și își fuma pipa. Până la ora 9 făcea o plimbare prin curtea destul de generoasă a casei, plăcându-i să observe cum evoluează plantele în natură, apoi se retrăgea în dormitor, unde citea până la ora 10, când organismul își cerea dreptul la somn.

Sâmbăta avea același program până la ora 3 p.m., când mergea să joace golf cu diferiți prieteni, apoi încheiau seara într-un pub, însă nu mai târziu de ora 8 p.m., când reintra în programul obișnuit.

Duminica era ziua bisericii și a familiei. Avea câteva rude pe care le vizita prin rotație. Uneori petrecea și câteva ore cu ei.

Concediu își lua de două ori pe an, o dată cu ceilalți angajați ai companiei, câte două săptămâni. Iarna, înainte de Crăciun, când mergea la schi în Elveția, an de an în aceeași stațiune, iar vara, de la 1 august, când mergea pe o insulă, nu prea aglomerată, din Grecia.

Astăzi e sâmbătă și, pentru prima dată în ultimii nici el nu mai știe câți ani, nu s-a trezit la 6 fără câteva minute. S-a uitat la ceasul de pe noptieră și ecranul era stins. A încercat să aprindă veioza, însă camera a rămas în întuneric. Probabil că se arsese o siguranță. Ușor agitat, s-a dat jos din pat, găsindu-și cu greu papucii. Și-a amintit că a avut un coșmar, deși nu era obișnuit să viseze. Se făcea că era un fel de colaps mondial, totul exploda în jur, lucrurile erau imense și veneau spre el, iar el parcă era sleit de puteri. Abia se mișca, de parcă era în slow motion, și nu se putea feri din fața cataclismului.

A căutat să-și ia paharul cu apă, însă l-a lovit cu dosul palmei și l-a vărsat peste cartea ce-o citise înainte să adoarmă. A șters-o cu poalele halatului, însă deja se îmbibase. I s-a părut că lichidul este vâscos, chiar lipicios. S-a dus către ferestre și a ridicat storurile. Lumina dimineții a inundat camera, iar pe scaunul de lângă noptieră a putut vedea o frumoasă și tânără femeie, cu chipul alb și lipsit de sânge, care părea să i se fi scurs tot prin venele tăiate de la mâna dreaptă, care se odihnea între paginile cărții de pe noptieră.

În arestul poliției, domnul Președinte își punea continuu aceeași întrebare: de ce nu mai sunase ceasul în dimineața aceea?

 

 

Beznă

 

Dorothea stătuse și astăzi, lucru obișnuit de altfel, câteva ore peste program. Lucra în cercetare și era pasionată de profesia ei, astfel încât nimic altceva nu o mai interesa. Deși era o domnișoară deosebit de frumoasă, la cei 27 de ani era încă nemăritată. Nu că n-ar fi avut pretendenți, însă nu dădea niciun fel de atenție acestui aspect al vieții ei. Abia își luase doctoratul în biologie, lucru neobișnuit pentru cineva atât de tânăr, însă explicabil prin pasiunea și timpul acordat studiului.

Dorothea era fericită. La susținerea lucrării de doctorat obținuse cel mai înalt calificativ, Magna cum laudae, și toți profesorii din comisie o felicitaseră. La serviciu făcuseră chiar o petrecere în cinstea ei, conducătorul lucrării de doctorat fiind și directorul institutului unde lucra.

Deși bucuroasă pentru reușita ei, aștepta cu nerăbdare să se termine petrecerea pentru a-și putea continua studiul la ceea ce lucra. Abia după ora 5 p.m., când plecaseră toți, s-a putut închide în laboratorul ei să se apuce de lucru. Încerca să determine ceea ce părea a fi o nouă specie de ciupercă, un organism mobil, pe care-l descoperise chiar în cartierul unde locuia. Se dezvolta foarte bine în mediul a ceea ce oamenii numesc „gard viu”, o plantă cu care erau împrejmuite numeroase proprietăți în acea parte a orașului.

Trecuse de 9 seara când se hotărâse să plece acasă. Ca de obicei, mergea pe jos, locuind destul de aproape de institut, observând atent vegetația din drumul ei. Când a ajuns în dreptul casei unde văzuse pentru prima dată organismul ce o pasiona atât de tare, nu s-a putut abține să nu se oprească și să cerceteze atent gardul viu. Privindu-l de la distanță, văzu cu surprindere că în vegetație era imaginea unui model făcut de trecerea organismului încă nedeterminat. Pe alocuri imaginea reprezenta linii paralele, șerpuite, așa cum în antichitate erau reprezentate râurile, apa, iar mai apoi apăreau unghiuri ascuțite, orientate cu vârful în sus. S-a gândit, amuzându-se, că ar mai trebui să vadă și o spirală, iar minunea ar fi gata! N-a văzut spirala, în schimb a văzut un spațiu gol în vegetație, ceea ce părea a fi o poartă de trecere întâmplătoare. Curiozitatea a fost mai puternică decât reținerea de a nu încălca o proprietate privată. Așa cum sperase, imaginile continuau pe partea interioară și, da, era ceva ce putea fi luat drept spirală. Părea incredibil, însă toate acele simboluri erau create de un organism viu, pe care oamenii încă nu îl cunoșteau. Dorothea trăia o puternică stare de surescitare și deja își imagina cum întreaga lume științifică se va aduna în jurul descoperirii ei pentru a încerca să descifreze proveniența organismului și a mesajului pe care părea să îl transmită.

Fără să-și dea seama, a ajuns sub ferestrele casei din mijlocul proprietății în care intrase. Prin singura fereastră luminată de la etaj a văzut un bărbat în vârstă care, probabil, se pregătea de culcare. S-a speriat oarecum de indiscreția ei și voia să se retragă, când a văzut, pentru întâia dată, organismul cel nou deplasându-se cu o mișcare perceptibilă ochiului liber. Până acum putuse observa această mișcare numai la microscop și cu o viteză foarte lentă. Acum ciuperca se deplasa pe suprafața iederei care făcea legătura între gardul viu și casă. Urmând drumul acesteia, Dorothea a dat ocol casei și, ajunsă în fața intrării de serviciu, a putut observa cum organismul se strecoară în interior pe gaura cheii. Ar fi putut să jure că a auzit și un declic, iar ca să se asigure, a apăsat clanța și astfel a pătruns în locuință, căutând cu privirea unde este organismul. L-a văzut pe balustrada scării ce ducea la etaj. După numai câteva clipe ajunsese la ușa unui dormitor, din spatele căreia se auzea respirația regulată a cuiva care dormea. Ciuperca a urmat același traseu ca și la ușa de la intrare. Dorothea a avut o ezitare ceva mai serioasă de această dată, însă nu destul de puternică. Lucrurile oricum erau prea avansate. Când a pătruns în dormitor nu a putut vedea nimic. Camera zăcea într-un întuneric total. Numai șuieratul respirației îți dădea certitudinea că nu ești într-un cavou. Își ațintise privirea în direcția de unde venea zgomotul, așteptând din clipă în clipă ca bărbatul să se trezească. Se temea numai ca acesta să nu facă un atac de cord. Era sigură că, după aceea, îi va putea explica situația. Știa că va înțelege și se va bucura alături de ea de extraordinara descoperire.

Deodată camera s-a luminat de o culoare fosforescentă. Organismul se adaptase, iar acum îl putea vedea deplasându-se pe tăblia patului. Era incredibil de frumos și de bine conturat. Parcă s-ar fi simțit privit, oprindu-se o clipă și așteptând reacția celui cel privea. S-a repus apoi în mișcare, de data asta parcă mai rapid, a coborât pe pernă și s-a strecurat cu totul în gura întredeschisă a bărbatului adormit. Dorothea a țipat speriată și era cât pe ce să leșine, însă nu era momentul potrivit. S-a apropiat de pat și, în camera devenită iarăși obscură, a putut simți agitația persoanei din pat, după care o liniște totală a venit să întregească întunericul. Bărbatul nu mai respira. De această dată nimic n-a mai oprit-o pe Dorothea să leșine. Și-a revenit destul de repede și a înțeles că situația ei nu era deloc plăcută. S-a târât prin cameră până când a întâlnit o ușă. A deschis-o și a înțeles că era baia. A căutat cu degetele pe perete și a găsit întrerupătorul. Raza de lumină se ducea tocmai pe perna bărbatului, al cărui chip începuse să capete rigorile morții. Stomacul i s-a întors brusc pe dos și fata s-a aplecat deasupra closetului. După aceea și-a răcorit fața la chiuvetă, iar privirea i-a căzut pe briciul bărbatului. Nu credea să mai existe cineva care să folosească astfel de instrumente la bărbierit. Curioasă, l-a deschis să-i verifice tăișul. Era teribil de ascuțit. Atunci i-a venit ideea. Singurul mod de a ieși din situația în care se găsea. S-a așezat pe scăunelul de lângă noptieră și, stângace chiar și la ultima acțiune a ei, a trecut tăișul briciului peste venele de la mâna dreaptă, pe care a lăsat-o să cadă peste noptieră. Privea liniștită, parcă cerându-și iertare, chipul imobil al bărbatului, în timp ce sângele ei se scurgea deasupra ceasului electronic de pe noptieră.

Un scurt circuit a coborât, din nou, întreaga casă în beznă.

 

Pictorul florar

 

Pictorul nu se mai simțea inspirat.

Avea în spate o carieră de peste 50 de ani, iar talentul îi era apreciat și recunoscut în toată lumea, deși nu avea compoziții extraordinare. Începuse cu natură moartă. Picta diferite obiecte care, în lucrările lui, apăreau ca în lumina unui reflector pe o scenă întunecată. Toate picturile lui erau lucrate pe aceeași scenă, pentru că le realizase în bucătăria casei în care locuia. Decorul, deși era lesne de recunoscut, nu reprezenta nimic. Oricum, abia se întrezărea. În schimb, tot ceea ce alegea să reprezinte sub penelul său prindea viață. dacă subiectul era un măr verde mușcat, simțeai în aer particule de suc încă plutind în atmosferă. Părea că și zgomotul mușcăturii răsună în cratițele atârnate pe pereți. Ba chiar îți imaginai o ușă trântită în urma fetei care mușcase cu poftă din măr, plecată cu vreo treabă în camera învecinată.

Dacă picta un ceas, îi auzeai în minte ticăitul, iar limbile păreau să tremure ușor în așteptarea clipei când vor măsura o altă secundă. Totul în imaginile lui părea viu, de aceea criticii de artă spuneau că pictura lui reprezenta cea mai vie natură moartă pictată vreodată.

După 20 de ani trecuse la flori și de atunci numai asta pictase. Nu repetase niciodată de două ori imaginea vreunui soi de floare. Decorul rămăsese același, bucătăria lui care, de când se apucase de pictură, își pierduse utilitatea pentru care fusese construită. Pictorul mânca numai la restaurant.

Florile din picturile lui aveau aceeași calitate cu a obiectelor. Păreau vii. Părea că se mișcă. Toți cei care îl cunoșteau îi spuneau „pictorul florar”.

Deși unii îi sugeraseră, nu pictase niciodată un gard viu, pentru că, zicea el, nu face flori. De fapt, îl deranjase gluma unui coleg care spusese că, cu talentul lui, ar fi în stare să realizeze un gard mort. Nu-i răspunsese, acel pictor fiind oricum un mediocru.

Acum, deși mâna îi era la fel de sigură în execuție, nu mai simțea pofta de a picta. Avea impresia că nu mai e nimic de spus. Și ce atâtea flori? Parcă se și plictisise lumea de ele. Mai bine ar fi rămas la natura moartă. În ciuda recunoașterii lui și a muncii de peste 50 de ani, vedea prea bine că nu realizase nicio capodoperă. Îi trebuia o compoziție, o temă, un subiect mare, dar ce? Nu se temea că nu l-ar fi putut executa. Avea prea mare experiență, iar oamenii, el știa prea bine, nu sunt mai complicați decât florile. În ultimele luni numai la asta se gândea. Totuși, nu putea risca să abordeze un subiect prea puțin elaborat. Trebuia să construiască foarte atent povestea, pentru că nu voia o temă deja folosită sau interpretarea vreunei legende. Și atunci a început să imagineze scenarii. Când i se părea că are un subiect, mergea cu imaginația până în cele mai intime amănunte ale personajelor. Nu era niciodată mulțumit de ceea ce găsea în trecutul lor sau în caracterul, pe care tot el li-l crea, și lăsa totul baltă. O lua de la capăt, cu răbdare și hotărâre, până când se izbea iarăși de un zid și se oprea. Devenise un scriitor de scenarii și făcea acest lucru cu toată seriozitatea. Își alegea pe câte unul dintre cunoscuți și începea să-l studieze, să-i răscolească trecutul, să se intereseze de el la serviciu sau între alte cunoștințe, încât oamenii deveniseră suspicioși și chiar îl evitau. În timp ce lua masa la restaurant, studia ceilalți clienți și construia povești în jurul lor. Nici vecinii nu scăpaseră.

În cele din urmă ajunsese să aibă câteva tipuri de caractere pe care le-ar putea folosi, însă îi lipsea povestea. Se gândise chiar să sponsorizeze un concurs de manuscrise originale printre scriitori și să-și aleagă de-acolo tema. N-a mai fost nevoie. Într-o seară a văzut o tânără intrând fraudulos în curtea vecinului său. O cunoștea pe tânără. I-o prezentase cineva la restaurantul din cartier. De fapt, și ea locuia în același cartier. Își amintea că era eminentă în domeniul de cercetare în care activa. Din clipa în care a văzut-o intrând prin gardul viu în curtea vecinului său nu a mai avut somn. Toată noaptea s-a gândit, apoi 7 zile a pictat ceea ce avea să fie opera vieții lui. A pictat-o și a murit, epuizat, însă cu un aer de fericire pe chip.

Chiar și în moarte, talentul lui de a face să pară că lucrurile trăiesc, persistase.

 

21 mai 2017

Proză apărută în revista Itaca, nr. 18

Published inProză scurtă

Be First to Comment

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *