O cronică pe site-ul Din dragoste pentru artă

Cronică Liliana Negoi

Viorel Ploeşteanu – selecţii poetice

Viorel Ploeşteanu este cea de-a doua jumătate a cuplului de artişti pe care îl menţionam în articolul-portret al Dorinei Şişu. Poet şi prozator, licenţiat în istorie, Viorel Ploeşteanu a trăit în România, la Bucureşti, până în anul 2010, când s-a stabilit la Dublin, în Irlanda. În 2013 a fost distins cu premiul Editurii Napoca Nova pentru promovarea literaturii române în diaspora.

La fel ca soţia sa, a fost şi el inițiator, fondator și donator al Bibliotecii „Fănuș Neagu”, Dublin (2011), membru fondator și coordonator al Centrului de promovare “Itaca” – Dublin (din 2012), membru fondator și redactor-șef al revistei Itaca, Dublin (2013), coordonator al concursurilor literare “Peregrinări”, proză și poezie, organizate anual în Dublin, cu participare internațională, coordonator al Distincțiilor revistei Itaca pentru Cartea anului – Diaspora, începând cu anul 2015, şi  Președinte al Itaca Organization Dublin, din 2017.

Volume publicate: Ploaia (nuvelă), Ed. Semne, București, 2004, Ciorile albe (roman), Ed. MJM, Craiova, 2007, Cu Dublinul în marsupiu, volum de proză scurtă, online, colecția Cititor de proză, 2011, Fantasme (roman), Ed. Mantaua lui Gogol, București, 2014, Nae Boierul. Ploaia (nuvele), Ed. Singur, Târgoviște, 2014, Sâmburi (poezie), Ed. Singur, Târgoviște, 2015, Elegiile întoarcerii (poezie), Ed. Singur, Târgoviște, 2017, Are you happy? (proză scurtă), Ed. Mantaua lui Gogol, București, 2017, Cuvinte în echilibru (articole), Ed. Mantaua lui Gogol, București, 2017.

Ce s-ar putea spune despre Viorel Ploeşteanu? Multe. Prozator cu o mână sigură şi bine formată, poet al căror imagini trădează sensibilitatea şi deschiderea faţă de ceea ce îl înconjoară, Viorel îşi completează întru totul soţia pe calea artei şi sunt sigură că mai rar pot fi întâlnite cupluri sudate într-un mod atât de frumos de lumea cuvintelor :). Acestea fiind zise, vă las să vă bucuraţi inima în continuare cu creaţiile lui Viorel, sigură fiind că vă vor impresionat cel puţin tot atât cât şi pe mine :).

să nu le spuneți că

 

drumul devenise cleios
greu
ca un aluat nefrământat destul
picioarele mi se afundau
până în inima pământului
iar când le smulgeam
apucam între degete bucăți de timp
le amestecam cu noroiul nostru de suprafață
și le lăsam copiilor abandonați
să facă din ele
pitici de grădină

să nu le spuneți că
albă ca zăpada nu s-a mai trezit
niciodată

sub tălpile goale

 

drumul o apucase spre răsărit
în zare se vedeau
ca lumânări
umbrele unor plopi desenați în creion
departe în acest întuneric
lumina o singură fereastră
cu fiecare pas
prăbușeam copacii carbonizați
și-n urmă se scriau povești
ce vor fi crezute cândva de istorici
se făcuse târziu când am ajuns
fereastra era deschisă spre lumina de-afară
sub tălpile goale striveam
amestecându-le în colbul stătut
coji de ouă roșii
de la o altă înviere

la o aruncătură de piatră

 

oricât ar fi cerul de sus
în zare tot întâlnește pământul
din deal în deal
coborând uneori în albii de râu
sunt tot mai aproape de orizont
uitând să măsor zarea din urmă
când am întâlnit în amurg omul
am știut că vom face un târg
pentru un buzunar de pietre
l-am lăsat să-mi numere pașii din urmă

de-acum orizontul va fi mereu
la o aruncătură de piatră

palmele făcute căuș

 

un ecou îmi era mersul
al unui vis
în care eram calul
fără de voinic
fără vreun ideal
ori cel puțin cu tragere de inimă
către sefeuri în care
orice se poate întâmpla
dar nu
unui cal sălbatic
lăsat în urmă de-ai lui
nu-i rămâne decât
să-și lepede în goană mirările
stârnind ecouri spirală
din care să-și facă repere
un voinic în căutarea
dimineții adunate în
palmele făcute căuș

o nouă trecere

 

într-un sat toate gardurile erau joase
palate uriașe păreau casele
din spatele lor
deși în paragină
le țineau în viață niște umbre de câini
ascunși în umbra unor cotețe
în rest era liniște
numai uneori
câte-un olog traversa drumul grăbit
ridicând praful până hăt
deasupra gardurilor
de-i trebuia o veșnicie să se reașeze
așteptând apoi răbdător
o nouă trecere

de-i pierzi printre degete

 

într-un oraș oamenii erau mici
atât de mici că-i scăpai printre degete
era un oraș nisipos
și-l cerneai de parc-ai fi căutat aur
neștiind că
înainte de tine
un aurar faimos
strânsese toate bogățiile din lume
și făurise un tezaur pe care
din neștiință
sau poate din teamă
l-a îngropat la rădăcina unui copac
în umbra căruia
se știe
nu pot crește decât oameni mici
de-i pierzi printre degete

ca un hârșâit de coasă

 

după atâta cenușiu
și după nopți vândute dimineții
ca o sărbătoare s-a luminat drumul
înfigându-se într-o pajiște
cu flori sălbatice
la umbra fiecărei culori
era o lume
și un cântec de-l ascultau poeții
nicăieri n-a fost mai mare bucurie
căzută glorios în liniștea
unui hârșâit de coasă
drumul ieșea semeț
dintre atâtea victime ale imaginației
tăind în două ultimul vers

 

Citeste articolul, în original, pe site-ul: Din dragoste pentru arta