Skip to content

Orgoliul scriitorului românesc

Nu, nu-i deloc o greșeală. Dacă „around the Globe”, așa cum am văzut că au scris pe pagina lor cei care cred că pământul este plat, scriitura a devenit o industrie, începând cu creația, publicarea, promovarea și vânzarea cărții, la noi fenomenul poate fi comparat cu o fermă. O fermă care produce pe bandă rulantă chestiuni care se revendică încă de la primii pași pe piață ca făcând parte din rândurile scriitorimii române, așa cum roșiile românești trebuie să fie neapărat mai bune numai pentru faptul că sunt românești. Dacă mai luăm în calcul și zicerea că “românul s-a născut poet”, este clar că nu mai putem avea niciun argument contra. Și chiar, ce-am mai putea avea, dacă românescul îți vâră sub nas vraful de cărți publicate în numai 2-3 ani? Degeaba îi mai spui că oricine poate publica orice, atâta timp cât plătește, că a și scos de la teșcherea câteva recenzii semnate de nume recunoscute ca fiind valabile în târg, încă și pozitive. Nici nu apuci să clipești, că ți se vâră în ochi cel puțin două legitimații care atestă că omul e scriitor românesc, făcând parte din nu știu ce ligi și asociații. Dacă insiști că totul e pe bani și reciprocitate, te-ai ars. Românescul te acuză că ești Gică-contra. Dacă mai ești și diasporean, e clar, ți-ai renegat neamul și ești anti-național. Dușman al poporului, cum s-ar zice. Dacă îi trece prin minte că ai ceva personal cu el, atât ți-a fost! Vă vedeți la Cremenal.

Sigur, istoricii literari vor spune că timpul va cerne și rămân numai scrierile valabile. Că și cititorul exersat are puterea de a discerne și va selecta, în mod firesc, scriitorii autentici. Cum să-i credem, când, mulțumită spațiului virtual, atât de accesibil tuturor, vedem că și ei, majoritatea se vând și, nu rareori, girează imposturi? Pentru că, ce altceva e când lauzi românescul stricat, pe cel sănătos trecându-l cu vederea? Dar, știm cu toții, nevoile trupului le întrec la o lungime de cal pe cele ale spiritului.

Așa ajung chestiunile românești să aibă orgoliul unor mari entități, validate, de cele mai multe ori, de chestiuni asemănătoare lor sau de nume fără principii.

Acești scriitori românești nu vor accepta niciodată evaluarea unor redactori, de revistă sau editură, care le este nefavorabilă. Desigur, nu lor, ci scriiturii propuse spre publicare. Și vor veni cu toptan de nume de publicații, cu nume de edituri și cu un cv gigantic să-ți spună că ești un prost și-un ticălos pentru că nu-i publici.

Pe acești scriitori românești nu-i mai poți scăpa de orgoliul lor păcătos, care nu-i lasă o clipă să creadă că un scriitor poate avea momente de mai puțină inspirație, că poate să nu fie întotdeauna “în mână” sau să nu găsească mijloacele cele mai potrivite să transmită ceea ce au gândit, simțit și, în cele din urmă, scris.

Și ce e mai trist, e faptul că unii dintre ei au și scrieri bune. Chiar foarte bune. Și atunci te doare mai tare pe tine orgoliul lor decât îi doare pe ei înșiși faptul că au fost respinși, iar pentru că pe tine suferința asta te macină, îți dorești acum, la început de an, să-i dea Domnul scriitorului românesc un orgoliu pe care să-l poată duce, și să nu-l ducă orgoliul pe el.

 

Viorel Ploeșteanu

3 ianuarie 2020, editorial în Itaca nr. 28

Published inArticole

Be First to Comment

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *