Am terminat de citit volumul Fraier de București, al lui Florin Iaru, apărut la Editura Polirom, 2015. După primele 5-6 povestiri (secvențe de viață), am fost tentat să-l consider bunicel, însă nu la nivelul așteptărilor. Desigur, încă nu mă conectasem la stilul concis, aproape lapidar, al autorului și aș fi vrut mai multe detalii, repere, dedesubturi, care să-mi astâmpere setea curiozității, foamea de a retrăi poveștile Bucureștiului meu, pentru că da, este și al meu, chiar dacă l-am lăsat în urmă cu peste cinci ani. Însă Iaru știe ce face. Ușor-ușor m-am integrat în stilul lui și am început să completez povestirile cu garnitura propriilor experiențe, în ciuda faptului că nu suntem aceeași generație. Cunoșteam majoritatea locurilor despre care vorbea, cunoșteam mediul și împrejurările care determinau anumite comportamente, dar nu cunoșteam impresiile și trăirile lui Iaru, nu cunoșteam întâmplările care, iată, i-au jalonat puternic parcursul acelor ani, iar acest tip de literatură mă fură total, chiar dacă este loc și de oareșce subiectivitate. Altminteri nu ar avea farmec.
Este o carte care bucureștenilor le dă un motiv în plus să se identifice cu orașul lor, iar celorlalți să se bucure de poveștile, scurte dar, vorba aia, cuprinzătoare (poate un reflex al jurnalistului), ale unui scriitor contemporan de mare impact.
Așa cum îi stă bine unuia care se consideră și el scriitor, am gândit că, pe coperta IV, Cristian Teodorescu a exagerat un picuț spunând că „Din poveștile astea a scos o carte cu care, nu spun vorbă mare, a dat lovitura.”, dar acum, după citire și simțire, îi dau dreptate. Fraier de București este o carte care rămâne, la care te poți întoarce uneori să recitești povești care nu se trec.
Viorel Ploeșteanu
22 mai 2016
Be First to Comment