Skip to content

Suzie*

 

Elisaveta împinse poarta de lemn din spatele casei și ieși în câmpia uscată, acoperită de brumă înghețată, care sclipea în lumina dimineții. Era o iarnă uscată, lucru firesc în Dobrogea, și, atunci când nu bătea vântul, aerul părea a fi de sticlă. O sticlire ascuțită avea și Elisaveta în privire, înaintând cu fruntea sus către marginea pădurii, acolo unde mocanii își făcuseră stâna cu doi ani în urmă și uitaseră să se mai întoarcă în munții lor din Maramureș.

Femeia era urmată de o cățea cu picioarele scurte, atât de scurte că, în urma ei rămânea o urmă continuă în bruma înghețată. Bărbatului îi spusese că merge la pădure după lemne, iar el mormăise ceva ininteligibil, întorcându-se cu fața către sobă.

Era un lipovean îmbătrânit înainte de vreme, venit în locurile astea cu mulți ani în urmă pentru Elisaveta, cea mai frumoasă fecioară pe care o cunoscuse Dobrogea în toată istoria ei. Focul dragostei se stinsese de mult, însă pe Vanea îl mistuia în adâncul sufletului dorul de lotca lui și Delta Dunării lăsate în urmă. Simțea și acum în nări mirosul peștelui sărat, pus la afumat în coliba de stuf, construită pe un plaur imens în inima Deltei. De aceea nu-i ardea de nimic altceva decât de băut și de cântat, treburile gospodăriei lăsându-le în seama femeii.

Elisaveta nu se împăcase deloc cu lucrurile astea până acum doi ani, când, odată cu turma de oi de la munte, venise și Onu, ciobanul cel înalt și spătos, încă tânăr, care deșteptase în ea frumusețea tinereții și focul dragostei.

Onu a’ lu’ Petec fusese țapinar, însă plăcerea pentru băutură și melancolia ce-l cuprindea după ce bea îl făcuseră să se îndrepte către ciobănie. Și ce frumos mai doinea Onu din caval!

Așa o adusese pe Elisaveta în marginea pădurii, făcând-o să plutească peste câmpia uscată, ca într-un vis, lăsându-și treburile neterminate în grădină.

Acum, femeie și cățea, despicau aerul sticlos al dimineții cu aburul cald al respirației.

Deși mergea aproape zilnic la pădure, în soba lor ardeau mai mereu coceni de porumb sau bețe de floarea soarelui, pentru că se întorcea acasă cu mintea plină de gânduri și spinarea goală de surcele. Vanea o întreba invariabil:

  • Nu mai sunt lemne în pădurea aia?

În vară, bărbatului îi venise rândul să-și răzbune frustrarea și neputința. Cățeaua lor cea pitică, de făcuse o cărăruie peste câmp alături de cărarea mai mare a femeii, dăduse naștere la trei cățeluși. Stâna din marginea pădurii avea și câțiva dulăi aduși de la munte, Ciobănești Mioritici, iar unul dintre ei ori chiar toți se-mperecheaseră cu cățeaua cea fâșneață.

Nici nu li se deschiseseră încă ochii, când Vanea îi băgase într-un sac, pe care-l legase strâns la gură și-l aruncase la marginea satului, într-un șanț. Nici femeii, nici cățelei nu le păsase de acest gest și-și continuaseră drumurile la pădure.

 

Se-ntâmplase ca, pe drumul de la marginea satului, să treacă o pereche de oameni. El își cumpărase o casă veche în satul rupt de lume, cu câțiva ani în urmă, și visa ca, la un moment dat, să-și afle aici refugiul, înconjurat de cărțile lui. Ea îi era parteneră de viață, irlandeză stabilită de mulți ani în Anglia, unde-și găsiseră amândoi rostul.

Suflete mari, se pare că nu întâmplător trecuseră pe acolo, pentru că, auzind schelălăiturile din sac, salvaseră cățeii și, după aceea, lucrurile decurseseră în mod firesc spre adopție. Firesc, însă deloc ușor, pentru că, după luni de luptă cu birocrația, reușiseră în cele din urmă să-i ducă pe toți trei în Anglia. Cățelușa au păstrat-o ei, iar pe cei doi căței i-au dat unor prieteni care aveau o fermă.

Nu s-a mai pomenit în toată Anglia cățea mai frumoasă, mai zveltă, mai curată și mai elegantă decât Suzie, deși adn-ul n-o recomandă.

Se pare că natura are legile ei, de care noi nu avem habar.

 

*Poveste parțial adevărată

 

2 martie 2019

Published inProză scurtă

Be First to Comment

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *