Skip to content

Trabi, un vis neîmplinit

Trabi și Bote

Prima mea mașină a fost un Trabant. Un verde-prăzuliu extraordinar. Îl cumpărasem din șpaga de chelner la Club Transilvania. Probabil din șpaga pe o săptămână. La început, era în ’94, motorul mergea extraordinar. La semafor plecam primul mereu, așa demaraj avea. Apoi, nu știu din cauza căror fenomene paranormale, a început să piardă din compresie și abia mai urca dealul de la Cotroceni, Grădina Botanică. Trebuia să-mi iau avânt încă de la pod, iar dacă se găsea vreun pieton să traverseze taman atunci, trebuia ori să mă întorc ori să dau peste el.

Trabantul meu a avut șansa să devină celebru. Din păcate ziarele de scandal nu erau atât de bine puse la punct în acea perioadă. Director la Club Transilvania și Casa Odobești era celebrul, renumitul și incomensurabilul creator și designer de modă Cătălin Botezatu.

Deși avea pe-atunci un Porsche Carrera, un Opel Frontera și un Mercedes nuş’ ce clasă, s-a nimerit să nu aibă nici o mașină acasă într-o bună dimineață. Fiind mare șef a dat un telefon la Club, că era un pic mai aproape de Piața Rosetti și a ordonat să vină o mașină să-l ia în cinci minute. Șef de sală era Sandu Paganel și cu mașină eram numai eu în momentul ăla. Avea alternativă? N-avea. Ne-am urcat amândoi în frumosul meu Trabi și am demarat în trombă spre obiectiv. Deja muream de râs imaginându-ne fața pe care o va face Bote. Ajungem. Directorul coboară. Paganel îl salută cu un zâmbet cât toată fața.

Bote:

– Salut! Unde e mașina?

Paganel:

– Uitați-o acolo, zise, arătând  cu capul înspre Piață.

Bote pornește hotărât într-acolo și trece pe lângă mașină de parcă nici nu era.

– Domnu’ Cătălin, ați trecut!

– Sandule, ai înebunit? Râzi de mine?

– Nu, domn director. Numai Ursuleț era cu mașina la cârciumă.

Se apleacă. Se uită în mașină. Mă vede cu un zâmbet larg pe față. Se întunecă. Se ridică spumegând la Sandu:

– De ce nu-ți cumperi mașină, mă, bețivul dracului? Hai, repede, să nu ne vadă cineva!

Dă să intre în spate, dar Trabantul nu are ușă și în spate.

– Asta n-are, mă, uși? Eu unde mă urc?

– E mașină sport, domn Cătălin. La două uși, zic eu mândru.

Creatorul era stacojiu la față. Abia s-a strecurat pe locurile din spate.

– Să tragi chiar în ușă la restaurant, să nu fie careva pe acolo să mă vadă, măi!

Nici nu oprisem bine mașina, că l-a împins pe Paganel afară și a țâșnit, de parcă anticipa fuga lui de peste doi ani, când îl urmăreau cămătarii.

Cred că de atunci n-a mai avut Trabi compresie.

După câțiva ani, când am vrut să mă angajez la un alt restaurant de lux, patronul mi-a cerut referințe.

Zic:

– Am lucrat trei ani la Club Transilvania.

– Așa? Păi ia să-l sun eu pe. Cătălin! Alo, Cătăline! Salut! Am un băiat care zice că a lucrat la tine. Nu știu cum îl cheamă. Cum te cheamă?

Mă gândesc că toți acolo mă cunoșteau ca Ursuleț, că așa mă botezase chiar designerul.

– Ursuleț, zic încrezător.

– Nu cunosc, zice Cătălin și închide.

Patronul a rămas interzis, cu telefonul la ureche.

– Nu cunoaște, zice.

I-am înjurat și eu, în gând, desigur, p-amândoi și mi-am văzut de drum. Pe jos, că vândusem Trabantul în ’95, vara, când s-a născut Mihai.

  1. 11. 2011

 

Trabi și Lada

Era un sfârșit de noiembrie teribil de ploios.

Mă întorceam, târziu după miezul nopții, de la Hotel Sofitel, unde Bote avusese o nouă prezentare de modă, grandioasă și grandomănoasă, așa cum ne obișnuise. Își alegea manechinele pe sprânceană, dintre cele mai talentate și mai bine făcute (știu asta, pentru că deseori le-am dus sandwich-uri în spatele scenei, unde se schimbau de haine fără nicio jenă). Materialele rochiilor nu erau cumpărate, în niciun caz, de pe Lipscani, că doar fusese elevul și apropiatul lui Gianni Versace, iar podiumurile de prezentare erau montate în clădiri deosebite, cum ar fi Casa Poporului (actualul Palat al Parlamentului), Casa Centrală a Armatei sau Hotel Sofitel (în ’94 obiectiv de lux!).

Fusese (cum altfel!) o prezentare super-mega-extra și grandioasă. Bufetul suedez se apropia în bogăție și măiestria aranjamentelor de colecția de haine. La astfel de prezentări veneau sute de persoane și personalități, însă, cei care ar fi trebuit să prezinte evenimentul a doua zi, oamenii de presă, erau mai atenți la mesele cu icre negre și roșii, fructe de mare și spinări de căprioară, excelent puse în valoare de bucătarul șef, Nea Jimmy, și echipa lui, decât la scenă.

Așa că, mă întorceam după miezul nopții de la Sofitel, în Trabi al meu verde-prăzuliu, împreună cu Paganel, șeful de sală și Ciprian, body-guardul lui Bote.

Afară, ceață de să-ți bagi degetele de la picioare în ochi, nu altceva. În mașina mea sport, entuziasmul lui Ciprian nu mai cunoștea limite.

– Mă iubește, fraților. E moartă după mine.

– Fugi, mă, de-aici că ești beat! îl tempera Paganel.

– Sandule, îți spun, numai în ochii mei se uita.

– Păi, dacă i te băgai în suflet, de nici nu mai putea femeia să respire! Ce, crezi că nu te-am văzut? i-am zis eu să-l provoc.

– Mă băgam io? Tu n-ai văzut că nu mai scăpam de ea? O oră am vorbit. Mi-a povestit toată viața ei.

– Fugi, bă, că a stat de vorbă cu tot personalul, nu numai cu tine!

– Da, da’ pe mine mă iubește.

O ținea pe-a lui.

– Da, da. Te iubește ca pe fi-su’. Tu nu vezi că e de-o seamă cu maică-ta?

– O fi, da’ arată bestial la vârsta ei.

Corina Chiriac se întorsese în România după câțiva ani petrecuți prin SUA și fusese invitată la prezentarea lui Bote. Admirând măiestria lui Nea Jimmy, stătuse de vorbă cu aproape tot personalul de la Club Transilvania. Ciprian, încurajat de cele câteva pahare cu whisky băute, își închipuia că artista s-a îndrăgostit de el.

Cred că de la aburii de alcool expirați de Ciprian, geamurile lui Trabi se aburiseră total. Afară, ceață teribilă. Discuția ne captase toată atenția. O izbitură în aripa stânga față ne-a readus cu picioarele pe pământ. Am coborât toți trei din mașină, Ciprian ultimul, că stătea pe locul lui Bote și am realizat că eram în Piața Victoriei.

O namilă de om coboară dintr-o mașină Lada. După el mai coboară o namilă mai mică. Îmi zic, ăștia sunt ruși. Am încurcat-o.

Namilele, cu gura mare (nu erau ruși), zic că eu sunt de vină, că nu mă uit pe unde merg. Asta până când a ajuns Ciprian la ei și i-a luat la pumni. Paganel a prins curaj. Era și el un munte de om și a început să-i lovească. Eu, la 1,70 cât aveam (cred că mai am), abia am reușit să-i potolesc, că-i deznodau pe bieții oameni.

În final, Sandu și Paganel, i-au scos vinovați pe băieții din Ladă, iar aceștia, fair-play, și-au recunoscut vina. Șoferul era disperat, că-i luase mașina lui taică-su, fără ca el să știe. I-am promis că nu facem plângere la poliție dacă luni se prezintă la Club Transilvania cu banii pe aripa lui Trabi, care era țăndări și trebuia înlocuită.

Lada nu avea nici urmă de accident pe ea. Normal.

Luni, când au venit cu banii, l-au văzut pe Trabi în parcare cu aripa stânga față înlocuită. Era crem și legată cu sârmă.

Începea declinul lui Trabi și numai din vina Corinei.

 

 

  1. 11. 2011

 

Trabi vs Mercedes

Răzvan, Grasu’ de la 2, nu era prietenul meu. Era mai mic decât mine cu un an sau doi, dar mai înalt cu vreo 20 de cm. Îi mai spuneam și Imensul. Kilograme nu știu câte avea, dar era trecut bine de sută. Taică-su, director la o întreprindere din București, era la fel de înalt, dar nu așa gras. Ne-au oferit un spectacol fascinant într-o iarnă, când, goniți de frigul de-afară, ne petreceam timpul liber pe palierul de la etajul 7, jucând cărți sau făcând schimb de timbre.

Domnul Ionescu venise să-l ia acasă, dar Răzvan nu se lăsa dus. Erau în capul scărilor și tatăl, exasperat de încăpățânarea fiului, l-a tras pe scări în jos. Matahala s-a dezechilibrat, târându-l în cădere și pe tac-su. S-au rostogolit până la etajul 6 în răcnete și bufnituri. Nouă ne ieșiseră ochii din cap ca la melc. Nu credeam că se vor mai ridica. S-au ridicat totuși, Ionescu cel bătrân cărându-i palme după ceafă celui mic. A doua zi domnul director își etala un frumos gips ce-i încălța piciorul drept până la genunchi.

Ziceam că Răzvan nu era prietenul meu. Fiind gras, mai toți copiii îl șicanau. Nu numai că râdeau de el, dar îi mai și trăgeau câte-o palmă pe la spate și apoi fugeau. Îl prindea și el, uneori, pe Ghicu, fratele meu mai mic, care și el era grăsuț și mai ușor de prins. Eu trebuia să-l pedepsesc a doua zi pe Răzvan pentru că-l bătuse pe Ghicu și uite așa o zi mânca Ghicu bătaie și cealaltă zi Răzvan. Nu aveam cum să fim prieteni.

Într-o zi de vară a anului 1995 eram cu Trabi prin Drumul Taberei. O fi fost de la căldură sau poate era plictisit, Dumnezeu știe. Trabi se oprise în mijlocul drumului și nu mai dădea nici un semn de viață. Îl împinsesem pe marginea șoselei și mă gândeam dacă să-l abandonez sau să-i dau foc, când lângă mine a oprit un imens Mercedes alb.

Din mașină coboară Grasu’ de la 2.

– Aștepți pe cineva?

– Da. Aștept pe unu’ cu mașină bună să facem concurs, da’ nu cred să vină.

– Ha, ha! se zgudui Uriașul. Nu cred că are cineva curaj. Furia verde e recunoscută în tot sectorul 6.

L-am lăsat să se oprească din trepidații înainte să-i pun întrebarea.

– Ai cumva ceva de tractat în tractorul ăsta?

– N-am, că nu m-am gândit că te-ntâlnesc. Da’ dacă o împingem ceva mai tare cred că ajunge până-n fața blocului.

Avea chef de glume umflatu’ naibii.

Eram nevoit să îndur. În cele din urmă am scos centurile de siguranță de la Trabi și l-am legat de Mercedes. Nu pe Răzvan, deși Grasu’ îmi propune să mergem la taică-su la întreprindere, că e acolo un mecanic auto bătrân și s-ar putea să fi învățat în tinerețe să repare și mașini de colecție.

Mi-am jurat că-l voi snopi a doua zi. Nu pe mecanic.

Cum nu era prea departe, am hotărât să-l ducem pe Trabi la doctor. Și dacă nu i-aș fi zis:

– Răzvane să mergi încet, că n-am nici avarii și nici faruri sau claxon să-ți pot atrage atenția! Ușor, pe banda întâi.

– Da, da. Stai liniștit.

Abia am apucat să mă urc în mașină, că nebunul a și demarat. Sub 90 Km/oră n-a lăsat-o, de parcă nu avea pe nimeni legat în spate.

Eu eram ieșit jumate pe geam și urlam la el arătându-i pumnul, dar el nu putea rata o asemenea ocazie de a se răzbuna. Mai făcea și slalom printre mașini, de parcă nu era destulă adrenalină.

Probabil că printre spectatori era și glumețul care a inventat bancul cu Trabantul și Mercedesul.

Cică pe Bulevardul Timișoarei din București, cursă ilegală de mașini. Un Mercedes alb, uriaș, împotriva unui Trabant verde-prăzuliu. Mercedesul fură startul și ocupă banda de concurs. Trabantul se ține aproape la 2-3 metri și încearcă să-l depășească ba pe stânga, ba pe dreapta. Mercedesul îi simte respirația iute în ceafă, pardon, în portbagaj, și încearcă din răsputeri să-l blocheze.

Pilotul Trabantului iese pe geam și urlă la el să se dea la o parte.

Cursa continuă nebunește pe kilometri întregi. Din păcate nimeni nu cunoaște deznodământul, pentru că nicio mașină nu s-a putut ține după concurenți.

Totuși, nu credem că Mercedesul a mai rezistat mult timp unei asemenea presiuni.

 

 

  1. 11. 2011

 

Trabi, aspirator de femei ușoare

Eram tânăr, frumos și credeam că viața din jur e creată numai pentru mine.

Între două comenzi, tranșări, flambări, flotări îmi făceam drum pe la Bogdan, barmanul și degustam din whisky-ul de colecție al patronului, să vedem dacă nu s-a stricat, să nu servim poșircă clientelei de lux pe care o avea Club Translivania.

Pe la trei dimineața m-am urcat în frumosul meu Trabi verde-prăzuliu, ediția ’81, cu intenția să merg acasă, fără să-mi pese că dădusem iama în colecția patronului.

De, eram tânăr, frumos și credeam că regulile sunt create pentru cei din jurul meu, care nu sunt fericiții posesori ai unui Trabi verde-prăzuliu. Norocul meu că poliția cam dispărea între 2 și 7.

Club Transilvania, fostul Restaurant Miorița, era situat la intersecția Căii Moșilor cu Bulevardul Carol I, fost Republica. Eu stăteam în Militari, așa că drumul meu trecea prin Piața Rosetti, Piața Universității, cobora pe Bulevard… Stop.

În noaptea aia două puștoaice au fost atât de extaziate la vederea mașinii mele sport, încât le-a luat cu călduri și și-au descheiat bluzele. N-aveau și ele bani de sutiene.

Pentru că tot stăteau la semafor, zic să fac puțină conversație, când apare o uniformă de camuflaj albastru-bleu-gri-negru-etc. Ups! Jandarmeria. Ați încurcat-o, fetelor.

– Stați ca tutele aicea. Duceți-vă la client. Băgați-i țâțele pe geam. Zăpăciți-l. Amețiți-l. Cum vreți să câștigați bani de Paris?

Mie îmi pare cunoscută vocea asta. Da, el e.

– Măndiță! strig bucuros la el.

– Vasi? Vasi, tu ești! strigă și el, bucuros, uitând să-și mai certe parașutele.

Am fost colegi opt ani în generală și uite cum ne întâlnim!

– Ai intrat în afaceri? îl întreb mirat.

– Ce să fac? Fetele astea au nevoie de îndrumare.

– Și cu uniforma asta ce e? Te-ai deghizat?

– Da’ de unde! Ziua lucrez ca jandarm, dar, dacă merge treaba cu fetele, mă las și plec la Paris.

– Deci n-ai glumit cu Parisul?

– Ei și tu acum. Să fii credibil, trebuie să crezi și tu în vrăjeala pe care le-o servești. Hai să bem un vin!

– La ora asta? Nu e închis peste tot?

– Hai, că am eu un blat la Cireșica.

Îl cunoștea pe paznicul de noapte. Avantajele statutului de jandarm.

După două sticle de vin mi-a propus să intru în afaceri cu el.

– Hai, mă, zice, punem bani, le îmbrăcăm pe fetele astea după Nekerman și spargem piața cu ele! Uite și tu cum arată! Fetelor…

Fetele n-au mai așteptat alte vorbe și-au rămas cu sânii goi. La o mișcare din deget a impresarului au început defilarea în jurul mesei.

– Ei, ce zici? Marfă-a-ntâia expres!

A-ntâia, da, că fetele aveau maxim 17 ani, dar de ce expres n-am mai înțeles.

– Eu am fetele, tu ai mașina. Bani de țoale punem amândoi și rupem piața-n paișpe.

– Pisi, zise una dintre fete fandosindu-se, da’ io cu Trabantu’ nu merg la treabă.

– Păi, mai devreme nu cu Trabantu’ merseşi încoa? zise Măndiță iritat.

– Păi da, da’ numai așa, ca o aventură.

– Adică Trabi al meu pentru tine a fost o simplă aventură, mă prefăcui eu afectat.

Și pentru că oricum voiam să plec, am încheiat teatral:

– De-acum, fată dragă, nu fii tristă, ai să mergi ”la treabă” pe jos sau cu tramvaiul.

Am ieșit oarecum țanțoș din Cireșica, odată cu răsăritul soarelui, pentru că eram tânăr, frumos și credeam că soarele răsare numai pentru mine.

Mi se făcuse dor de Trabi.

  1. 11. 2011

 

Adio, Trabi!

Cât a mers și a fost zglobiu nu mi-a păsat de ironiile ce se făceau pe seama mea și nici de aripa crem, o pată pe obrazul frumosului meu Trabi verde-prăzuliu, nu-mi păsa. N-aș spune că mă reprezenta acea mașină, dar, dacă tot o aveam, îmi plăcea de ea. Sau de el, că-i ziceam Trabi.

Ei, dar de când a început să se-ncăpățâneze mai ceva ca un măgar și să se oprească la toate intersecțiile, așteptând, parcă, să-i citească popa de ultimul drum, am înțeles că e timpul să ne cam despărțim.

Am hotărât să-l duc la târgul de mașini.

Duminică, zi de vară, muzică și miros de mici. Parcă era bâlci, nu târg de mașini.

Nu i-am pus niciun preț. Eram decis să-l dau primului mușteriu interesat de el.

N-a trecut un sfert de oră și mi se arată clientul. L-am văzut de departe în mulțime. Se uita peste oameni căutându-mă. Era însoțit de băiatul lui. Un puștan de 17-18 ani. I-am făcut semn. A înțeles. S-a apropiat de Trabi. L-a privit prietenește. Cu afecțiune aproape. I-a dat ocol. I-a încercat suspensiile pe spate. L-a privit din față, să-i vadă linia. A strâmbat puțin din nas când i-a văzut aripa crem legată cu sârmă. Nu era o problemă așa mare.

– Mergem? a întrebat scurt.

– Da, zic, dar trebuie să mă-mpingeți. Nu pornește altfel.

Îi face semn băiatului și se pun amândoi pe împins. Norocul meu că învățasem să-i reglez platina și pornea în doi metri.

Se urcă amândoi în mașină și clientul începe să se foiască pe scaunul din dreapta căutând ceva în jur. Băiatul îi întinde cele două centuri, încă înnodate de când fusesem tractat de Mercedes. Omul nu pare mirat. Le lasă pe podea, la picioare.

Îmi spune unde locuiește și până acasă mergem în tăcere, pentru că în zadar a învârtit de butoane, radioul era stricat. Bine cel puțin că până la destinație Trabi s-a oprit o singură dată. Cei doi pasageri au coborât, au împins, apoi s-au urcat în mașină fără să li se pară nefiresc.

Acasă omul m-a întrebat:

  • Care-i prețul?

Am înțeles că ar fi dat cât i-aș fi cerut, fără să se tocmească. Nu știu de ce mi s-a făcut rușine să-i mai cer bani, după încercările la care-l supusesem.

I-am spus că sunt foarte atașat de această mașină și aș fi bucuros dacă l-ar accepta drept cadou.

Omul a luat în mod firesc cele două rânduri de chei și talonul, ne-am strâns mâinile, el bucuros că și-a luat belea, eu ușurat că am scăpat de ea.

 

30.11.2011

 

 

 

 

 

 

Published inProză scurtă

Be First to Comment

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *