Mai ține-mă-n brațe, Mai dă-mi să te sorb. Privirea-mi se-agațe Cu gheare de corb De clipă, de soartă, De liniște. Ție Îți bate în poartă. Îmi bate și mie Un sol al uitării. Deschide-i și scuipă-l, Nu-i crede mirării. În mare aruncă-l. Îneacă-se dorul. Rămână doar clipa. Tu mie mi-ești zborul, Eu ție aripa. Mai spune-mi că moare În ochiul…
ți-am spus cândva că-mi ești pasul pereche alteori că aripă stângă ești zborului meu în cerc am închis punctul culminant al iubirii noastre și de-atunci rostogolim continuu cercul din interior e timpul trecerii spre nivelul următor unde punctul e stea vrei să fii soția mea?
și te iubesc ca și cum lumea s-ar fi făcut acum cu noi din doi pentru ca mai apoi să umplem lumea de poeți care să scrie-ntruna treji și beți că te-am iubit ca un nebun de fum și am făcut din lumea veche scrum să inventez o lume pentru noi fără căderi în gol și fără ploi ascultă…
născută toamna ai înspumat hergheliile timpului niciodată unui loc nu i-ai lăsat mai mult de-o bătaie de aripă niciodată unui anotimp nu i-ai dat mai mult de un surâs deși toți cereau toți ar fi vrut să rupă o pagină din cartea vieții tale ei nu au știut că eu te-am chemat să strângem din ultima cădere de frunze o…
căzuse ultima zăpadă a lumii desigur imaculată și nespus de bogată un copil o păzea din mijlocul ei nemișcat cu o nuia de alun abia respira atent să nu topească vreo particulă de speranță până când un corb inconștient s-a aruncat glorios în noian murindu-l cu o lacrimă înghețată în gene copilul și-a pus o ultimă dorință și de-atunci…
Cum de multă vreme fac doar „critică de întâmpinare” – las pe alții să hermeneutizeze, nu am pretenția la așa ceva -, mi-am propus, ca „program de lucru”, să nu iau în vedere decât cărți care cred – de gustibus non disputandum – că au clorofilă din belșug și pot persuada. Acesta e și cazul lui VIOREL PLOEȘTEANU cu volumul…
un plop crescuse până la cer pe el s-a cățărat pământul până n-a mai rămas nimic jos numai eu dormisem somn lung și greu și n-am știut că lumea se mutase la cer rătăceam zi de zi printre rădăcini despletite ca o cârtiță fără mușuroi ascultând cum bate ploaia într-o limită de viteză 20 octombrie 2016
era o masă rotundă ca un biscuit în jurul ei ascultau în tăcere șapte muți de nicăieri veniseră mai înainte de peste tot adunaseră colb să facă în locul acesta cetate pentru desculți a trecut într-un timp rătăcind o lupoaică și le-a spus că nimic nu se face durabil dacă nu e cuvântul în frunte și biscuiți de ajuns…
când am ajuns seara la bâlciul din marginea unui sat fericirea era peste tot ca vata pe băț și turta dulce tiribomba te învârtea amețitor printre stele în alt timp în altă poveste și te-ntorcea mai bătrân sau mai tânăr după cum apucai să respiri cerul o luai grăbit de la capăt doar-doar vei afla de unde vine atâta lumină…
ajuns la țărmul unei ape am dat drumul calului păstrând numai o potcoavă de noroc sau ancoră cine știe ce poate ascunde o mare necunoscută ca un vis a trecut un anotimp și țărmul celălalt mi-a apărut un posibil acasă numai că o herghelie de cai șchiopătând erau paznicii unei greșeli fără noimă 13 octombrie 2016
