Skip to content

Tu, cu ochii ăia ai tăi verde-crud

 

Îl strigasem pe nea Anghel și așteptam să iasă la poartă. Așa e obiceiul, strigi o dată și aștepți. După o vreme, dacă omul nu iese și nici nu răspunde, mai strigi o dată, ceva mai răstit, și iar aștepți. Dacă vezi că nici atunci nu răspunde și nici treaba pe care o ai cu el nu este așa de urgentă, pleci și îți vezi de ale tale.

Eu făcusem prima strigare și așteptam. Nea Anghel era cioban și venisem să iau brânză. Când trăia bunicul era altă poveste. El întotdeauna a ținut oi și capre, iar noi niciodată nu duceam dorul laptelui, al brânzei sau al mieilor de Paști.

Mă pregăteam să strig din nou, chiar îmi dresesem glasul, când ai apărut tu, de devale, cu ochii ăia ai tăi verde-crud. Mi-am înghițit acel ”nea Anghele” răstit, care îmi venise în beregată și mi s-a tulburat privirea, ca atunci când, tot așa, veneai de devale, dar fără cei doi copii pe care îi ții acum de mână, că aveai numai 15  ani, iar acum trebuie să ai aproape de două ori vârsta de atunci și te-am văzut de departe, că înadins o luasem pe ulița ta cu pepenii pe care îi cumpărasem de la Sediul vechi, sperând să te întâlnesc, dar și tu mă văzuseși de la depărtare și, ca și când ai fi avut vreo treabă, ai intrat într-o curte, mi se pare că era chiar asta de peste drum de nea Anghel, iar mie mi s-au împăienjenit ochii și nu mai vedeam drumul pe care călcam și nici bulgării care îmi zdreleau picioarele desculțe nu îi mai simțeam și am trecut prin dreptul curții ăleia privind drept înainte, dar tot te-am văzut cu coada ochiului cum stăteai sprijinită de casă, fără nicio treabă, așteptând doar să trec. Era sfârșitul lui august și al verii, dar pentru mine parcă ar fi fost sfârșitul lumii, pentru că te iubeam cu iubirea aia neîncepută de la 16 ani, care vine ca un val enorm și te rupe din tine și din viața pe care o trăiai intens și înainte, dar care acum ți se pare o glumă de viață, după ce ai cunoscut prima mare iubire. De fapt, Iubirea.

Mă înnebuneau ochii ăia ai tăi verde-crud, neastâmpărați, curioși și mereu puși pe joacă, încât îi uram pe cei care spuneau vorba aia neghioabă ”ochii verzi, niciodată să nu-i crezi”. Eu îi credeam ca un nebun. Credeam fiecare clipire a lor, fiecare privire care se oprea, chiar și întâmplător, asupra mea. Dar a venit sfârșitul ăla de august și de vară, când ai intrat într-o curte străină, numai să nu mă întâlnești…

Și acum te oprești în fața mea cu doi copii mici de mână și mă privești cu ochii ăștia ai tăi, tot așa curioși, dar parcă mai potoliți și ai vrea să vorbim ca doi vechi amici, de parcă ai fi uitat gestul ăla de acum 15 ani și mă întrebi, ca atunci, în vara aia în care te-am iubit ca un nebun, ”ce mai faci, mă?”, iar ”mă”-ul ăsta al tău a rămas la fel ca atunci, băiețesc și impersonal, chiar și în intimitate, când stăteam noi noaptea, în curte la tine și număram stelele căzătoare, că în august cad cu duiumul, iar în anul ăla parcă se porniseră să cadă toate, ca nebunele, de îți era teamă să nu rămână cerul gol, dar eu ți-am spus că voi inventa alte stele și le voi arunca pe cer, scriind cu ele numele tău. Ai râs și nu m-ai crezut, dar eu știu că așa aș fi făcut. Număram amândoi la stele și eu număram bătăile inimii tale și silabe pe care le potriveam să rimeze cu tine, cu cerul, cu noi și îmi era de ajuns să-ți simt obrazul lipit de obrazul meu și îmi potriveam respirația după a ta, să fiu una cu tine, dar inima nu puteam să o țin în loc. O lua mereu înainte, pe când a ta bătea molcom, în ritmul stelelor căzătoare. Uitasem că trebuie să te sărut și până la urmă mi-ai spus că s-a făcut târziu. Parcă nici stelele nu mai cădeau așa des.

Și acum, când te uiți la mine cu ochii tăi, ăștia verde-crud, de parcă n-ar ști sau nu-i lași tu să se coacă, eu nu te văd așa împlinită și cu doi copii de mână și nici pe nea Anghel, care a venit încet la poartă și stă cu coatele sprijinte pe uluci, uitându-se dincolo de noi și de drum în curtea aia străină în care intraseși tu acum 15 ani, nu îl văd și nici el nu dă vreun semn că ar vrea să fie văzut, și te văd pe tine copilă, când jucam volei la baltă, în costume de baie, iar sânul tău rotund, așa de rotund cum nu aveam să mai văd niciodată, și neastâmpărat, ca fiecare parte din tine, a sărit din sutien, tresăltând ca mingea pe care tocmai o loviseși. Ai râs și l-ai acoperit cu aerul tău firesc, cu care făceai orice năzbâtâie, dar pentru mine vara aia nu a mai fost vară. Poate că de-aia, la sfârșitul ei, ai intrat tu într-o curte străină…

– Hai, mă, tică, iei brânză ori nu iei?

– Ai dumneata, nea Anghele, brânză așa verde-crud, să muști din ea cum mușcă din iarbă cârlanul primăvara, de îi sticlesc ochii de poftă și plăcere?

– N-am.

– Ei, vezi!

Și ai plecat la deal, cu copiii ăia după tine, mirată, dar nu din cale-afară, iar din spate, așa cu trupul împlinit, nu mai tulburai pe nimeni. Nici măcar pe nea Anghel.

23 ianuarie 2013

– publicat în revista Itaca, nr. 1, martie 2013

Published inProză scurtă

Be First to Comment

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *