Skip to content

Steagul zdrențuit, cu lancea frântă

A apărut un volum de poezie de care nu știe decât poezia însăși. Editurile “en vogue” nu ar fi publicat nicicând acest volum, nu din considerente valorice sau de altă natură, ci numai pentru că autorul este un personaj atipic. Da, zic personaj, pentru că într-o lume atât de artificială faci cu greu diferența între ceea ce trăiești în mod firesc și ce după o partitură care nici măcar nu știi cum e scrisă.

Este vorba despre volumul “voinicul în piele de javră”, scris de Emanuel Pope și publicat la Editura Pim, Iași, 2015. Nu vă faceți griji! Acest volum nu va lua niciun premiu. De ce? V-am spus deja. Pentru că autorul este un atipic. Nu am să vorbesc despre volumul în sine, ci despre autor și veți vedea, citindu-l, că volumul este autorul însuși.

Emanuel Pope este un brăilean care, înainte de ’90, reprezenta o problemă pentru autoritățile urbei prin nonconformismul său. La sfârșitul lui ’89 a fost “acolo” în mod firesc, sperând, crezând că nebunia lui sufletească își află, în sfârșit, împlinirea. La începutul lui ’90 nu a mai fost. Lehamitea începea să pună stăpânire pe omul cu prea mare încredere în omenie.

Pasionat de literatură, aflat într-un anturaj din lumea culturală brăileană, desfășura în paralel activități comerciale, care, culmea, o perioadă i-au mers din plin. Au început să nu-i mai meargă atunci când, dacă nu făceai parte dintr-o gașcă politică, nu aveai nicio șansă de a rămâne în picioare, iar pentru că nu acceptase nici pe vremea comuniștilor să stea în genunchi, nu o putea face nici în vremurile mincinoasei democrații. Așa a ajuns în Anglia.

De aici a decis să continue lupta împotriva ticăloșilor și a ticăloșirii, nu prin jurnalism sau atacuri media, ci prin cultură. Cultura face spiritul liber și deschide orizonturi dincolo de nevoile materiale. Nu a atacat pe nimeni atunci când mârșăviile împotriva simbolurilor și valorilor culturale se țineau lanț, însă a scris și a promovat aceste valori. Idealul lui a fost acela de a se face un purtător de steag, un steag metaforic, reprezentat de cultură, care să poată fi oricând văzut de cei dezorientați și urmat, atunci când spiritul lor se revoltă. Sigur că acest steag a fost deseori scuipat și murdărit de cei cu inimi prea mici în trupuri altminteri normale, însă, pentru că a fost ținut mereu deasupra mulțimilor, a fost primenit de vânt și ploi. În ideea acestui steag a creat Proiectul Cititor de proză – Republica artelor, o platformă virtuală care acoperea toate domeniile culturale, incluzând revista Faleze de piatră și postul de radio Frecvența.

Într-o lume care abundă în auto-intitulați promotori culturali, Emanuel Pope a stat întotdeauna în spatele imaginii Cititor de proză și chiar a sprijinit cultura. Și chiar a promovat-o. Puțină lume știe că a publicat din fonduri proprii, fără să fie un om bogat, 17 autori români, cărți care nu au fost vândute, ci oferite celor care au fost sub același steag. Lui însuși nu și-a publicat nici măcar o carte.

Mai important, poate, decât toate acestea este faptul că a pus steaguri și în mâinile altora, așa cum s-a întâmplat la Dublin și la Baia Mare, unde, cu sprijinul lui, s-au înființat Centre de excelență în promovarea creativității românești, Itaca la Dublin și Porțile Nordului la Baia Mare, care dețin reviste tipărite și canale de televiziune.

Totul s-a întâmplat pentru că Emanuel Pope a crezut întotdeauna în om, în omenie și în puterea acestei ființe de a crea lucruri frumoase, deși nu era orb la toate ticăloșiile care se petreceau în jurul lui, însă lupta lui aceasta era, să arate oamenilor frumosul, să arate binele, pentru ca oamenii să nu-și piardă speranța, să nu creadă că răul deja a învins. Cinci ani de zile Cititor de proză a fost lumea altfel a peisajului cultural românesc, pentru că aici nu au fost interese materiale, nu s-au vehiculat bani și nici partizanate pentru diverse grupări social-culturale. Totuși ceva a schimbat această stare de lucruri. De la un timp, mâinile lui Emanuel Pope au început să tremure pe lancea steagului și nu de slăbiciune. Și nici de frică. Poate că speranțele lui au fost prea mari, crezând că vor veni cât mai mulți sub acest steag, care nu era al lui, ci al lor. Că vor crede în acest steag. Un steag al cărui stegar era aproape un anonim, pentru că niciodată nu a spus: “Eu sunt cel care ține acest steag!” Poate că steagul ăsta a devenit tot mai greu de spălat, chiar dacă vântul și ploile erau aceleași. Poate că a fost slăbit chiar de cei ce stăteau lângă lance, dar prea puțin ridicau ochii spre steag și prea mult îi coborau către oamenii din jur. Poate că a obosit să tot croiască drumuri prin mizeria unor oameni. Prea mulă. Prea mulți.

Și atunci a început să scrie poeziile din ciclul “voinicului în piele de javră”. O poezie de atitudine socială și culturală. O poezie dură prin mesaj, extrem de actuală și scrisă în limbajul literar contemporan. O poezie care nu are scopul de a șoca și de a deschide discuții de mahala internautică, ci de a te pune pe gânduri, de a te opri câteva momente din goana zilnică și a încerca să înțelegi ce se petrece în jurul tău. Ce mai este normal în viața noastră și ce este fals.

Emanuel Pope a mutat steagul pe care atâta timp l-a ținut la vedere în acest volum de poezie și, chiar dacă e zdrențuit și cu lancea frântă, el nu mai poate fi doborât, numai că el acum va fi descoperit doar de căutătorii de comori. De cei care știu să vadă o comoară atunci când o descoperă.

Apropossito, nici acest volum de versuri nu ar fi existat fără insistențele și eforturile doamnei Maria Sava.

Și vă spun vouă, cititorilor de poezie, nu căutați această carte, pentru că nu o veți găsi nici în librării și nici pe listele vreunei comisii de premiere!

Coperta-fata-DEF.Voinicul-in-piele-de-javra

Viorel Ploeșteanu

6 iunie 2015

Published inArticole

Be First to Comment

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *