Skip to content

Ziduri

 

Omenirea se îndreaptă cu pași uriași, repezi și neîntrerupți către ceva. Încă nu ne dăm seama către ce, dar e tot mai clar că se îndreaptă. Nu, nicidecum în sensul că ar deveni mai dreaptă, după ce milenii întregi a dovedit că acțiunile ei au fost mai degrabă strâmbe, și nici mai morală, după ce a reușit să trimită acest termen în derizoriu, ci pur și simplu demonstrează că are capacitatea intelectuală și tehnologică de a ajunge neînchipuit de departe. Tot ce se întâmplă în ultimii ani arată că limitele au devenit extrem de relative.

Acest potențial însă, iar asta face parte din riscurile asumate, implică aruncarea peste bord a balastului, cum ar fi, să zicem, tradițiile, obiceiurile, în general moștenirea culturală de care, până mai ieri, toate popoarele erau mândre.

Pe lângă cele cinci simțuri, acceptate și dovedite ale omului, știm că mai există alte câteva simțuri extrasenzoriale, despre care se spune că unii oameni le au, iar alții nu, cum ar fi, de pildă, simțul umorului. Lipsa acestuia, coroborată cu dorința de a-l exprima, totuși, a dat noțiunea de umor englezesc. Pe de altă parte, acțiunea care aduce bucurie numai celui care o determină, a căpătat denumirea de umor negru.

Ceea ce voiam să spun, de fapt, este aceea că ființa umană este înzestrată cu mult mai multe simțuri decât cele demonstrate fizic, iar acestea sunt: simțul măsurii, al răspunderii, realității sau ridicolului, al dreptății, pericolului, simțul estetic, bunul simț și multe altele. Evident, unele dintre ele sunt mult diminuate sau chiar anulate de ceea ce a devenit omul.

Unele dintre aceste simțuri au devenit balastul care “trebuie” aruncat peste bord pentru ca omenirea să se poată îndrepta către oriunde, către orice ne poate îndepărta de ceea ce suntem. Este posibil să fi realizat cât de răi am devenit și să încercăm fuga de răul făcut, chiar dacă sfărâmarea barierelor implică acțiunea altui rău, chiar mai mare. Mult mai lesne spunem că dărâmăm și vom construi, chiar dacă nu avem habar cum și cu ce, decât să consolidăm ceea ce deja există.

De dragul îndreptării către ceva, uităm ceea ce avem aici, lângă noi, în noi, și rămânem nimic. Un nimic care, chiar dacă ar fi subiect multiplu, cum spunea cineva, tot nimic înseamnă. Mai grav este că, aceia care vor să cucerească depărtările, nu vor să lase în urmă decât anumite simțuri, nu și oameni, iar atunci încearcă să ne târască după ei, deși unii dintre noi nu vrem. După atâtea lupte milenare, duse în spiritul libertății de exprimare și de opinie a fiecărui individ, această așa-zisă democrație, mincinoasă până în măduva oaselor ei de sticlă, nu face altceva decât să ridice ziduri între oameni, iar oamenii înșiși le zugrăvesc în culori vesele și inventează uși automate care se deschid numai cu puterea gândului, numai că dau în alte încăperi, între alte ziduri, la fel de frumos colorate, dar ziduri.

Viorel Ploeșteanu

14 februarie 2015

Published inArticole

Be First to Comment

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *