Skip to content

Nădejde

I

Luna se întindea pe luciul mării nesfârșite, ca o urmă de untură pe pâine. Un pui de vânt pornise de-a lungul ei, de parc-ar fi fost un ied ieșit în primăvară, lingând-o de sare. Din adânc țâșniră trei săgeți argintii care speriară vânticelul, gonindu-l, chițăind, peste ape. Erau trei știuci imense și mușcaseră din lună cu boturile lor monstruoase, rupând-o în trei bucăți și scuipând-o în mare. Veneau spre el rostogolind bucățile de lună, clănțănindu-le cu dinții ascuțiți, rotunjindu-le. Speriat de cele trei mingi de foc ce veneau spre el, împinse de trei monștri preistorici, începu să înoate disperat spre un mal ce nu se vedea niciunde pe orizontul întunecat. Groaza îi dădea puteri nebănuite și începu să alerge, la început ca un câine, în patru labe, pe deasupra apei, apoi vertical, ca un atlet la olimpiadă. Depăși în goană puiul de vânt, care își pierduse puterile. În depărtare zări o dungă argintie. Trebuie să fie nisipul, își spuse, și întoarse capul în urmă. Știucile se ridicaseră, enorme, la suprafața apei și pedalau în șir pe bucățile de lună devenite roți la o bicicletă de concurs. Când să-l apuce cu boturile lor înfricoșătoare, bicicleta s-a împotmolit în mal, iar ele s-au rostogolit pe nisip. Continuă să fugă, intrând în stuful ce-i ajungea până la piept. În urma lui știucile se făcuseră trei dulăi imenși, negri, care îl urmăreau fără ură, însă hotărâți, ca și cum asta ar fi fost soarta lor pe pământ, să-l fugărească pe el fără oprire. Ajunse la un râu lat și se aruncă într-o barcă de lemn ce stătea înfiptă cu botul în mal. Câinii nu intrară după el. Uitaseră că au fost, nu de mult, știuci. Atinse malul celălalt odată cu răsăritul soarelui.

Ce dimineață blândă și călduroasă!

 

  • Scoală, jigodie, din ușa mea! Ai dreacu’ de bagabonți, numai în ușa mea puteți să dormiți!

Câteva picioare în coaste îl dezmeticiră total. O rupse la fugă, urmărit de rânjetul întins pe toată fața patronului de magazin. Încă șocat, traversă strada fără să se asigure. O mașină opri cu greu lângă picioarele lui. Nu apucă să se bucure, pentru că o alta izbi în spate prima mașină, împingând-o târâș peste el. Cei doi șoferi, după înjurăturile de introducere, se luară la bătaie. Unul dintre ei, mai slab, scoase un cuțit și îl înfipse de câteva ori în pieptul celui mai puternic. Văzând că din cauza lui se ajunsese la crimă, omul se ridică de pe asfalt și o luă la fugă șchiopătând,

pierzându-se în mulțimea de gură-cască. Ajuns într-un parc se așeză pe o bancă să-și tragă sufletul.

Piciorul nu era rupt. Îl durea numai mușchiul. Se gândea ce dulce îi fusese visul față de ceea ce trăise în numai câteva minute de când se trezise.

Să fi avut cam 50 de ani. Părul brunet începuse să îi încărunțească pe la tâmple, deși tenul îi era întins, numai cu câteva riduri subțiri la coada ochilor. Era de statură medie și începuse, probabil de curând, să se îngrașe. Avea ochi de un verde nesigur, poate și din cauza privirii nedumerite, chiar puțin speriate. Totuși, bărbia proeminentă și ușor crestată, nu-l arăta ca pe un om slab. Trebuie să fi suferit un șoc puternic de era așa nesigur.

Doi gardieni publici, unul bătrân, mic și gras, celălalt tânăr, abia de-i mijiseră tuleile în barbă, deșirat și cu o privire tâmpă, îl goniră din parc, spunându-i că el nu are dreptul să strice peisajul.

Ei aveau.

La ieșirea din parc, un polițist îi ceru actul de identitate. Nedumerit, se căută prin buzunare și dădu din umeri. N-avea. Polițistul îi spuse că, fără acte de identitate, nu are voie să circule pe străzile orașului și îl trimise înapoi în parc. Cei doi gardieni îl așteptau cu rânjete mari pe fețe, gata să-l ia la tăvăleală. Omul, neavând altă soluție, o luă la fugă pe o alee din parc, cu cei doi pe urmele lui. Renunțară la urmărire după câteva zeci de metri, zicându-și că „nu se merită”. Oricum nu puteau să-l amendeze.

Privirea aceea nesigură și oarecum pierdută începea să-și schimbe expresia, semănând de-a dreptul cu a unui animal hăituit. Câteva pușlamale de 10-12 ani, care spărgeau semințe de floarea soarelui, au observat acest lucru și l-au luat la țintă cu pietre și bulgări de pământ. O bătrână n-a avut de lucru și a încercat să-i ia apărarea. Atât i-a trebuit. Toată ceata a tăbărât pe ea, scuipând-o și făcând-o albie de porci. Speriat de ceata de copii, a nimerit pe o stradă cu case înalte și ornamente bogate, probabil construite pe la începutul secolului trecut, însă neîntreținute, cu tencuiala căzută și porțile scoase din țâțâni. Muzica țigănească umplea toată strada și câțiva puradei dădură alarma. Aveau un musafir nepoftit. În câteva clipe fu înconjurat de balaoacheși și pirande, care făceau o gălăgie de nu se mai auzea nici muzica din difuzoare și l-au măscărit, și l-au îmbrâncit, și l-ai tras de haine, încât l-au scos la celălalt capăt al străzii numai în chiloți.

Noroc că era vară și cald.

Până-n prânz, orașul îl împinsese către periferie. Aici a dat peste o femeie care avea trei fete măricele și, mai mult de rușinea lor, i-a dat niște haine vechi să-și acopere trupul. A părăsit orașul fără părere de rău, ba chiar cu bucurie, pentru că scăpase de oamenii ăia, care nu știa ce tot aveau cu el. Străbătuse două sate și, chiar dacă nu-l mai bătuse nimeni cu pietre, de înjurături și batjocură tot nu scăpase. Către seară a ajuns la o livadă. A intrat în ea hămesit și norocul lui a fost că paznicul zăcea lângă un pom, rupt de beat. Și-a potolit foamea cu fructe, apoi și-a umplut cămașa cu mere și caise, după care s-a ascuns într-o vie, să se odihnească peste noapte.

Privirea nu i se limpezise deloc și nici de teama căpătată în ultimele ore nu scăpase. Își făcuse culcuș din frunze de viță și aștepta, lungit, să-l ia somnul.

Ochii i se plimbau mirați pe cerul plin de stele și nu pricepea cum de sunt atât de multe luminițe. Dădu cu mâna peste ele, ca și cum ar fi vrut să apuce un pumn de spice, dar în palmă nu rămase cu nimic. Se întoarse supărat pe o parte, încercând să adoarmă, privind o coropișniță cum săpa la rădăcina unei vițe de vie.

 

De-o parte și de alta a Lunii erau doi copii, care făceau bulgări din stele și îi aruncau peste cercul ei luminos. Luna ridică o sprânceană a mirare, se uită la joaca lor nevinovată și nu-i luă în seamă. Când se plictisiră, copiii înhămară Capricornul la Carul Mare și porniră hai-hui pe cer. Dădeau ture în jurul Lunii, iar când ajungeau în dreptul Pământului aruncau câte un bulgăre de stele. Dacă nimereau un copac, acesta se umplea de luminițe ca Pomul de Crăciun, iar dacă nimereau în vreun lac, toți peștii se făceau de aur și apa strălucea în mii de cristale. Un bulgăre a nimerit în vie și strugurii s-au transformat în diamante. Din pământ au ieșit puzderie de coropișnițe și, cu cleștii lor, au început să taie boabă cu boabă, iar acestea cădeau grele pe obrajii, pleoapele și buzele vagabondului. Zâmbi prin somn, fericit de spectacolul oferit de coropișnițele vrăjite, când un diamant imens îi turti nasul. Sări speriat în picioare și se trezi înșfăcat de doi vlăjgani înarmați cu bâte. Erau paznicii viei. Fără să-i ceară vreo explicație, îl luară la ciomăgit, îndemnându-se din când în când și cu câte-o înjurătură. Când au mai slăbit ritmul, a luat-o la sănătoasa peste câmp, ridicând praful în urma lui.

A început să ocolească așezările locuite de oameni. Prea erau dușmănoși. Mergea pe drumurile dintre câmpuri, iar când vedea în depărtare vreun om, intra de-a dreptul prin lanurile de porumb, floarea-soarelui sau ce se nimerea. În felul ăsta însă, cam răbda de foame și de sete, pentru că pe câmp nu prea găsea cu ce să și le potolească. De sfeclă roșie, semințe de floarea-soarelui și porumb crud se săturase și nici nu prea mai întâlnise în ultimul timp.

Într-o seară îi ieși în cale o stână de oi. Câinii îl simțiseră de la distanță și îi ieșiseră în întâmpinare, lătrându-l, dar fără să-l atace. Simțiseră că e vai de viața lui și numai de colții lor nu avea nevoie. Împins de foame și de sete, își luă inima în dinți și se apropie de stână. Ciobanul, om tăcut de felul lui, îl primi în adăpost, îi puse în față un codru de pâine și o bucată de brânză, după care ieși să-și vadă de oi. Omul înghiți lacom mâncarea, bău o cană cu lapte și se întinse pe o rogojină, lângă vatră, adormind fără să mai apuce să se gândească ce pomană i se făcuse.

În noaptea asta Luna luase înfățișarea unei fecioare cu păr lung de-i trecea dincolo de călcâie. Nu stătea într-un loc, ci se plimba pe cer și, cu un pămătuf, ștergea stelele de praf și le rearanja, părându-i-se că nu sunt la locul lor. Când se plictisi de această treabă, porni în pași de vals printre galaxii, îngânând un cântec de leagăn auzit în copilărie. Trecu în fugă prin Calea laptelui și în păr i se prinse o ceață albă, ca un voal de mireasă. Își aminti de nunta ei cu Soarele, demult, când erau încă niște copii, dar părinții lor nu fuseseră de acord și îi despărțiseră. De atunci se tot caută unul pe celălalt, iar Pământul este zidul peste care nici unul dintre ei nu poate trece.

Din ochii Lunii căzură lacrimi fierbinți, stele ce sfârâiau pe cerul nopții, stingându-se în adâncul nesfârșit al Universului. Zâna uită repede această suferință, cum uită copiii micile supărări, și se înveseli zărind oglinda unui lac ascuns în inima unui codru bătrân. În fiecare noapte își privea chipul în oglinda apei, se pieptăna și cânta de dragoste și dor. Coborî și acum lângă apă. Pe partea cealaltă a lacului, un prinț își ștergea, cu șomoioage de iarbă, calul înspumat, iar acesta, însetat, se adăpa din apa limpede a lacului. Zânei îi săltă inima în piept de bucurie, gândind că e prințul Soare și ocoli într-o clipă lacul. Neauzită, îl cuprinse pe băiat cu brațele peste piept, lipindu-și obrazul de spatele lui. Îi șoptea un cântec în care își pusese tot dorul de el și suferința căutării. Calul sorbea cu urechile ciulite, pierdut în glasul fermecat al fetei, când, din nebăgare de seamă, odată cu apa sorbi și o broască. O scuipă, speriat, în mijlocul lacului, destrămând vraja ce cuprinsese Universul.

O tuse aspră îl trezi pe vagabond. Simțea în ceafă o respirație grea, mirosind a tutun prost. Încleștată peste el, o mână păroasă îi mângâia pieptul. Speriat, înțelese că goliciunea ciobanului se mulase strâns pe corpul lui. Se zbătu să scape, însă dorința celuilalt nu era deloc mică. Prin întuneric, căută ceva să apuce și nimeri un scăunel cu trei picioare, pe care îl izbi în capul ciobanului. Simțind că a slăbit strânsoarea, se smulse din încleștare și fugi, orb, în noapte. Câinii pesemne dormeau, că nu se luă niciunul după el. Alerga peste câmp ca o nălucă, se împiedica, lungindu-se prin buruieni, se ridica și continua să alerge. Epuizat și plin de julituri, se opri în marginea unui cimitir. Se așeză pe pământ și începu să plângă cu disperare, scârbit de viață și de oameni. La ce-i folosea asemenea viață?

Nu băgase de seamă când cimitirul se umpluse de luminițe. Îl treziră bocetele femeilor care veniseră să-și plângă morții. Era atâta jale și disperare în vorbele lor, încât nu știai de cine e mai rău, de cei care s-au dus ori de cei care au rămas să se lupte cu greutățile, fără sprijinul celor plecați. Aerul limpede al zorilor înălța bocetul până la cer, iar flăcările lumânărilor tremurau când, izbindu-se de lumina de sus, se întorcea, ecou, pe pământ.

Pe gardul cimitirului, două ciori se căutau de purici, nepăsătoare la jalea femeilor.

Începură să iasă din cimitir odată cu lumina dimineții. Pe măsură ce ieșeau în drum, reintrau în viața obișnuită și începeau să vorbească de-ale lor. Una mai ageră îl văzu pe vagabondul zdrențăros, rezemat de gardul cimitirului și îi dădu împărțanie. Un colac acoperit de colivă, cu o lumânare înfiptă în ea și ce mai avea prin coșniță.

─ Ia, mă, și zi bogdaproste!

Omul primi pomana, uitându-se indiferent la femeia din fața lui.

─ Mă, omule, n-auzi să zici bogdaproste? Să fie de sufletul lui bărbată-meu, că altminteri nu e primit!

Dar omul tăcea. Părea să nu priceapă nimic din ce îi vorbea femeia. Câteva vecine, curioase, se opriră să vadă ce se întâmplă. Simțind că e privită, femeia se îndârji.

─ Mă, vagabondule, nu zici, ai? Dă colacul înapoi!

Se repezi să i-l smulgă, dar omul nu-i mai dădea drumul. Trăgea femeia cu două mâini, ținea și el cu două mâini de colac.

─ Dă, mă, drumul, fir-ai al dracului de golan!

Văzând că nu răzbește, se dădu înapoi și, luându-și avânt, începu să-l pocnească cu coșnița în cap. Săreau colacii din coșniță, iar femeia înjura și blestema, uitând cu desăvârșire de cele sfinte. Omul, cu colacul în mâini, se retrase, ferindu-se de lovituri. Atunci prinseră curaj și celelalte cumetre și începură să arunce în el, care cu bulgări de pământ, care cu colacii din coșniță și toate cu huiduieli și vorbe de ocară.

Vagabondul ieși din sat însoțit de strigătul femeilor și lătratul câinilor. Ajuns în șosea, izbi de asfalt, scârbit, colacul mânjit de colivă. A pornit din nou la drum, de astă dată trecând drept prin mijlocul localităților, însă fără să se mai uite la oameni. Nu-i vedea și nu-i auzea, de parcă n-ar fi existat. După o vreme, aerul parcă se făcu mai tare, mai curat și parcă simțea și miros de brad. Ridică ochii și în zare văzu, ca prin ceață, umbrele munților. Gândurile i se mai așezară și pentru întâia dată își fixă un obiectiv de la această călătorie. Voia să ajungă în inima munților.

 

Pe măsură ce munții creșteau în fața lui, înțelegea și ce e cu el, de ce rătăcea. Faptul ciudat era că fusese permanent înconjurat de oameni și se simțise bine în mijlocul lor. Este adevărat că toți ascultau ce avea de spus și nimeni nu-l lovea cu parul, cu piatra ori colacul. Cu vorba, însă, îl loveau unii. Erau adversarii lui. Da, acum îi era clar. Fusese om politic. Ce nu înțelegea, încă, era cum și de ce ajunsese să nu mai știe nimic de el și să rătăcească pe străzi.

Continuă să meargă spre munți ca înspre izbăvirea lui, iar ei nu numai că îl așteptau, dar parcă îi ieșeau în întâmpinare. Privirea începea să i se limpezească și nu mai călca pământul nepăsător. Îl căuta cu talpa goală a piciorului și îl cerceta cu ochii, minunându-și sufletul de măreția naturii. Cândva se crezuse stăpânul lumii, dar lumea nu-i luase în seamă acest gând. Acum se simțea o respirație a acestei lumi și se bucura de curioasa descoperire.

Mergând pe un drum de pământ, împrăștia țărâna cu picioarele, ridicând-o într-o perdea de fum, prin care intra, parcă, într-o altă lume.

Era copil într-un sat din Bărăgan, unde verile erau atât de arzătoare, încât pământul parcă lua foc. Când mergea pe ulițele satului, o făcea ca un patinator, pășind în lateral, să înlăture înaintea călcăturii arșița ca de tăciune a țărânei. Unde era umbră, mergea prin ea, întârziind în răcoarea-i reconfortantă. La amiază satul era pustiu. Se ascundeau toți de dogoarea soarelui prin case, iar animalele se grămădeau pe sub acareturi sau în umbra pomilor, rumegându-și orele în tăcere. Când soarele se lăsa mai jos și umbra se făcea mai multă, vietățile pământului prindeau viață și începeau să umple timpul cu existența lor. Ieșiți pe la porți, în umbra gardurilor, oamenii îl vedeau bătând ulițele satului și toți i se adresau cam în același fel:

─ Mă, al lu’ Nădejde, unde tot umbli, mă, pe arșița asta?

Ăsta era el. Îl chema Nădejde. Ion Nădejde, ca pe bunicul lui. Pe bâtul nu-l mai apucase, dar știa că luptase cu nemții la Mărășești și fusese un oștean de… nădejde.

Făcuse opt ani de școală în sat, după care plecase în capitală, unde avea un unchi ce îl ajutase să intre la un liceu cu internat. Alt ajutor nu primise de la el, dar îi era de ajuns și atât. După încă patru ani intrase la Politehnică și apoi se angajase într-o fabrică. În decembrie 1989, când cu dărâmarea comunismului, fusese între primii la Universitate, Comitetul Central al PCR și apoi la Televiziune. A fost surprins să afle cum oameni pe care nu-i văzuse în stradă își asumau cu mândrie ”revoluția”, auto-impunându-se ca lideri ai revoluționarilor. Curând avea să afle că nu fusese nici vorbă de revoluție, iar oamenii din stradă fuseseră instrumentul prin care noii lideri obținuseră puterea. Când începuse să spună în gura mare acest lucru îi oferiseră o funcție de conducere într-o organizație nou înființată, făcându-l să creadă că, din acea poziție, va putea schimba lumea. Nu o schimbase, deși pe vremea aceea ar fi vrut din toată inima, pentru că încă mai credea în idealul libertății și dreptul românilor de a duce un trai liniștit și îndestulat, datorită bogățiilor naturale, pe care, slavă Domnului, țara le avea din belșug. Avea să înțeleagă că aceste resurse naturale erau destinate să umple buzunarele celor care-i sprijiniseră pe noii lideri să-i dărâme pe cei vechi. Asistase neputincios cum se distruge cu bună știință economia și industria țării, pentru a face loc produselor de import. Mari companii internaționale preluau, rând pe rând, exploatarea resurselor și serviciilor românești. Asta înseamnă civilizație modernă. Nu mai vii, ca otomanul, cu oștire câtă frunză și iarbă, faci război și apoi obligi mica țărișoară la plata haraciului. Acum primești acest haraci înzecit, chiar din mâna conducătorilor, vânzători de neam și țară. Uite-așa, un popor care ar trebui să huzurească, ajunge să alerge toată ziua, bezmetic, după un codru de pâine sau chiar să-l câștige prin țări străine.

Ion Nădejde vedea toate aceste lucruri și, din revoltatul care fusese la început, devenise unul dintre ei. Luase și el parte la vânzarea țării, în schimbul îmbogățirii personale. Ajunsese deputat și apoi senator, avea câteva case, afaceri și conturi grase în străinătate. Avea nevastă, copii și, bineînțeles, o amantă pe care o schimba când se plictisea de ea. Uitase cu desăvârșire copilăria în care, cu picioarele goale, răscolea țărâna fierbinte să simtă sub talpă răcoarea pământului. Pierduse liniștea aceea contemplativă cu care colinda ulițele satului, nemaisăturându-se să-l privească în adormirea lui din amiezile fierbinți ale verii. Acum, din viteza automobilului, oricum nu putea să-l audă pe cel care l-ar fi întrebat: „Mă, al lu’ Nădejde, de ce te duci tu, mă, la Bruxelles, pe arșița asta care cuprinse țara”? Sau la Paris, sau la Monte Carlo…

Că se ducea peste tot în lume, cu treburi sau în vacanță, pentru că asta îi rămăsese din copilărie, gustul să colinde lumea.

S-a întâmplat însă un lucru care l-a oprit din acest drum. La o ședință a Parlamentului, un om s-a aruncat de la balcon în mijlocul lor, al parlamentarilor. Se săturase de hoțiile celor care conduceau țara, de impozitele prea multe și prea mari și în general de condiția de neom la care fusese adus românul. Căzuse de la o înălțime de 8-10 metri, chiar pe scaunele din fața lui Ion Nădejde. Zăcea cu fața în sus, horcăind și cu privirea încărcată încă de ură acuzatoare înfiptă în ochii senatorului Nădejde. Colegii lui plecaseră de lângă ei înjurând, însă el nu se putea urni din loc. Se uita țintă în ochii celui căzut care, murind, îi lăsase ca pe un testament toată ura, disprețul și disperarea lui, într-un blestem șoptit cu ultima suflare: „Ne-ați luat viețile, hienelor, n-ați mai avea parte de liniște!”

Nu mai putuse rămâne la Parlament, deși colegii lui continuaseră ședința. Plecase pe jos, cu umerii căzuți, deși șoferul îl aștepta în fața fostei Case a Poporului. Rătăcise pe străzi cu imaginea omului horcăind în ochi și nu înțelegea cum de a putut să facă un asemenea gest. Chiar atât de rău era? A început să se uite atent la oamenii de pe stradă. Toți pășeau grăbiți, cu priviri încrâncenate și cu ură, parcă, pentru cei pe care îi întâlneau, deși erau și aceștia la fel de încrâncenați. Șoferii erau la fel de grăbiți. Claxonau și înjurau, depășeau pe contrasens, de parcă n-ar fi existat nicio lege în țara asta. Patronii de magazine își înjurau clienții care comentau prețurile prea mari și îi goneau din prăvălii. În urma celor care măturau strada, tinerii aruncau cu dispreț coji de semințe. Controlorii îi dădeau jos din tramvai pe cei prinși fără bilet, îi băteau și îi cotrobăiau prin buzunare. Oamenii vorbeau urât unii cu alții, se înjurau și foarte ușor săreau la bătaie, mai rău ca în junglă.

De ce ajunseseră în halul ăsta?

Intrase într-o bodegă, încercând să înțeleagă toate lucrurile pe care le văzuse în ziua aceea, având în față o sticlă de vodcă. Nu reușise să înțeleagă decât că și el contribuise la starea în care ajunseseră oamenii și, în cele din urmă, își pierduse mințile.

Această nebunie nu-i venise lui Ion Nădejde chiar din senin. Oricum, sinuciderea omului care se aruncase în plină ședință a Parlamentului în mijlocul celor care conduceau țara nu fusese cauza stării lui de acum. Deși era atât de bogat încât fără ajutorul contabililor și avocaților nu ar mai fi știut ce proprietăți și afaceri are, viața lui începuse să nu-i mai placă. Nu mai reprezenta nimic din ceea ce dorise cândva să trăiască. Avea doi copii mari, care nu-i aduceau nicio bucurie. La 25 de ani, cât avea fata, și 24 băiatul, nu aveau niciun rost. Își petreceau viața între cluburi de noapte și clinici de dezalcoolizare. Cu soția convenise să-și trăiască fiecare viața așa cum dorește. Acest lucru îi priise când își schimba amantele în fiecare lună, însă nu îi mai plăcuse când citise prin ziare că și soția lui are o legătură extraconjugală. Se cam plictisise și de amantele astea tinerele. Toate voiau restaurante scumpe, haine de la Milano, vacanțe la Paris și în insule exotice și i se adresau cu același „Pisi” scârbos. Deși erau mereu altele, devenise o rutină de căsătorie falsă. Tânjea după rutina unei căsătorii din dragoste, așa cum fusese a lui, veche de un sfert de veac. Chiar încercase o reconciliere cu Teodora, soția lui, însă reacția ei îl umilise. Izbucnise într-un sălbatic hohot de râs, apoi îi întorsese spatele, lăsându-l cu figura lui bleagă și spășită, cu care voise s-o impresioneze. Înțelegea că viața lor, așa cum încerca el să și-o imagineze, nu mai era posibilă și demersul lui era unul penibil. Teodora, mult mai cu picioarele pe pământ, pricepuse acest lucru și de aceea izbucnise într-un hohot de râs nestăpânit, care îi răsunase mult timp în urechi. Îi văzuse lipsa de orizont și, prin reacția ei, îl făcuse și pe el să o vadă. Privirea sinucigașului din Parlament, pironită asupra lui ca o sentință, de parcă ar fi găsit vinovatul pentru tot răul din țară și pentru moartea lui, fusese ca o confirmare a eșecului său. Devenise și el, ca toți oamenii care se ridică deasupra celorlalți, egoist, și căpătase conștiința că le este superior. Asta se întâmplă de când e lumea. Omul, cu cât este mai puternic, cu atât devine mai mic în suflet și simțire. Prețul puterii este pierderea omeniei. Omul întotdeauna a crezut în supranatural și a căutat suport moral și psihologic în divinitate, indiferent de numele pe care l-a dat acestei credințe, iar atunci când i s-a oferit ocazia de a avea putere, asemenea zeilor, asupra semenilor săi, s-a vândut fără să clipească, așa cum și Faust a făcut-o. Această vânzare are, însă, un preț, iar când vine scadența ar vrea toți să redevină oameni, făcându-se că nu înțeleg faptul că tocmai omenia fusese prețul puterii. Degeaba mai caută ei sprijin în visurile copilăriei și idealurile tinereții, pentru că toate aceste amintiri devin de neatins. Devin supranaturalul vieții lor de acum, dar nu mai există niciun preț pe care să-l poată plăti.

Acest adevăr l-a înțeles senatorul Ion Nădejde când a părăsit, în zori, bodega. Nu beția l-a făcut să-și piardă mințile, ci o prea mare limpezime a gândirii.

Urcând spre munți, vagabondul simțea că lasă în urmă o lume și, pentru că tot mai întâlnea uneori câte un om, părăsi drumul și o apucă de-a dreptul peste pajiști și prin păduri. Rătăci astfel multe zile fără să mai întâlnească pe nimeni. Liniștea muntelui îi lăsa gândurile să alerge în voie în mintea lui, ieșindu-i din cap și alergând nebune prin pădure, lovindu-se de copaci cu pocnete seci și revenind, speriate, în capul lui, de-a valma, nemaialegând nimic din ele. După o vreme, începură să se învețe cu pădurea și muntele. Chicoteau vesele, întruchipând jocurile copilăriei. Se jucau cu ecoul, strigând la el, acesta răspunzându-le ca un om bătrân, supărat, dar fără vlagă. Speriau vietățile de prin tufișuri, gonindu-le prin poieni, pocnindu-le cu ghinde între urechi, tăvălind iarba și florile cu bucuria lor nestăpânită. Când oboseau, se refugiau în mintea vagabondului, făcându-i sângele să-i alerge prin vene și inima să-i zvâcnească îndrăcit, ca a unui iepure fugărit de ogari.

Noaptea, când gândurile copilăriei adormeau, chema cu misterul ei păcatele la judecată. Câte o amintire, nu prea îndepărtată, îi ieșea din cap și se așeza vinovată într-un luminiș. Din beznă, ochi sticloși o priveau și sunete neînțelese păreau să-i facă rechizitoriul. O judecau până în zori când, după ce trecuse prin toate fazele spaimei, era condamnată să se ridice printre copaci, arzând cu o flacără vineție pe cerul întunecat, noapte de noapte, spre a-i seca inima vagabondului.

Zi de zi, noapte de noapte, Ion Nădejde își retrăia viața, alternând-o cu bucuriile de la lumina soarelui și întunericul, ca o pedeapsă, al nopții. În tot acest timp se îndepărta de lume, intrând adânc în inima muntelui și a pădurilor sale. Cât rătăcise prin sate, nu prea avusese timp de reflecții. I se întâmpla mereu câte ceva sau oamenii își trăiau viața prea zgomotos, obligându-i pe cei din jur să ia parte la ea. Majoritatea oamenilor sunt actori ratați. Or fi visat și ei în copilărie să fie celebri și iubiți, ca vedetele de film, iar acum, pentru că nimeni nu are ce face cu atâția actori, își joacă rolurile pe stradă, în văzul lumii, neținând seama că textul e mediocru și regizorul a abandonat de mult lupta. Viața a devenit o scenă de teatru amenajată în mijlocul unui bâlci, unde toți joacă roluri proaste și nimeni nu-i ia în seamă, deși plătesc biletul.

La începutul rătăcirii sale, natura îl fascina, dar acum nu mai era atent la ea. Își întorsese privirile în interior, devenind martor al confruntării dintre visurile copilului și faptele omului matur. În cele din urmă, a fost somat să țină partea cuiva și a ales copilul. Un judecător nevăzut a pronunțat sentința definitivă. Copilul trebuia să trăiască, iar omul matur, pentru că nu ținuse cont de idealuri și de vise, și pentru că drumul lui prin viață era presărat pe margini cu prea mulți mărăcini și prea multă jale, trebuia să moară. Spânzurat. Dar nu era nimeni în mijlocul pădurii să îndeplinească sentința și, totuși, omul matur înțelegea că trebuie îndeplinită. Altă cale nu era. Copilul a intrat atunci într-un desiș și s-a întors, după câteva minute, cu o frânghie împletită din coajă subțire și ațoasă de copac. I-o întinse omului matur, iar acesta o apucă grăbit, parcă cu bucurie. Alese un copac nu prea înalt, dar cu crengi sănătoase, și încercă să lege frânghia. Nu reușea. Îl rugă pe copil din ochi, iar acesta se aplecă, făcându-și trupul firav treaptă pentru spânzurătoare. Omul legă frânghia de o creangă și îi făcu laț la celălalt capăt. Îl petrecu peste cap, strângându-l sub bărbie. Copilului începuseră să-i tremure genunchii. Omul se uită în jos la el și apoi, cu ură, îl împinse, rostogolindu-l în iarbă. Văzuse în ochii lui privirea acuzatoare a sinucigașului din Parlament.

Smucitura îi întinse gâtul cu putere, făcându-l să caute instinctiv un punct de sprijin, bălăbănindu-și picioarele și încercând să apuce cu brațele trunchiul copacului, la care, însă, nu ajungea. Singurul lui punct de sprijin era deasupra, dar în acele clipe nimeni nu mai pricepe acest lucru. Ochii îi ieșiseră din cap, tulburându-i privirea. Prin negura apusului de viață, a mai apucat să vadă un moșneag cu barba albă acoperindu-i pieptul, care îi atingea trupul cu mâna descărnată. Această atingere îi liniști zbaterea.

Se trezi pe iarba verde și grasă, cu o grămadă de frunze sub cap. Prin frunzișul des al pădurii, o rază de lumină își făcuse loc și îi încălzea fața.

─ Bună dimineața! îi vorbi moșneagul, iar vorbele, ieșindu-i din gură, îi făcură să-i tremure mustața, albă complet, numai într-o parte îngălbenită de la fumat.

─ Omului îi e dat mai lesne să moară decât să trăiască. Să mori nu îți trebuie multă minte și nici cine știe ce curaj, dar să trăiești, atunci când toate îți sunt împotrivă, da.

Moșneagul stătea pe o buturugă lângă el și sporovăia de parcă-și vorbea sieși, obligându-l să ciulească urechea, pentru că, nevăzându-i buzele, mișcarea ritmică a mustății mai rău îl zăpăcea. După ce termină de înfășurat țigara la care tot moșmondea, linse marginea hârtiei să o lipească și atunci ridică privirea. Ochii lui albaștri erau limpezi, ca un cer de vară, nu tulburi și spălăciți, cum au de obicei bătrânii, de prea mult privit lumea, cu păcatele ei și prea puțin plâns pentru aceste păcate. Plânsul mai spală ochiul de relele văzute, cum ploaia spală drumurile de pulberea ridicată de trecerea omului ticălos.

Cum sta așa culcat, de pe căpătâiul de frunze Ion Nădejde îl privea pe bătrân cu ochi mari, nu atât de strângerea lațului în jurul gâtului, cât de mirare și abia stăpânită curiozitate. Nu-i vorbă, că oricum nu avea cum să-și exprime mirarea, neputând să mai rostească vreun cuvânt după strangularea coardelor vocale. Bătrânul purta straie vechi, țărănești, cum nu mai vedeai decât la Muzeul Satului. Avea pantaloni albi, strânși pe picior, cărora puteai liniștit să le spui ițari, că nu ai fi greșit. O cămașă din pânză, de asemenea albă, cu poale și modele cusute pe lângă gât și la mâneci, o ie, desigur, era încinsă peste mijloc de un brâu lat din piele, care trebuie să fi fost un chimir, așa cum mai văzuse la magazinele de artizanat, lângă Castelul Bran. Pe deasupra avea un ilic din piele de miel. În picioare purta opinci veritabile, cu nojițe lungi, care erau legate în sus pe picior, peste ciorapii din lână ce urcau aproape de genunchi.

Moșneagul purta aceste straie cu un aer firesc, lucru care îl contraria cel mai tare pe Ion Nădejde. Ar fi vrut să-l întrebe ce e cu el, dar degeaba deschidea gura, mușca aerul ca un pește pe uscat, fără nicio noimă.

─ Lasă, nu te mai chinui! îl sfătui bătrânul. În câteva ceasuri, maximum câteva zile, ai să poți vorbi iarăși. Numai să nu strici vorbele așa cum vruseși să-ți strici zilele. Poți să umbli?

Dădu să se ridice, dar trupul nu-l asculta. Abia putea ridica puțin capul.

─ Mda. Până te mai odihnești, eu merg să aduc calul.

Reveni după un timp cu un cal înhămat la un fel de targă, pe care îl urcă, ducându-l astfel la locuința lui, o cabană din lemn, nu prea mare, dintr-o singură încăpere.

În ciuda vârstei, bătrânul era vânjos și îl cără pe brațe, așezându-l pe un pat din lemn, acoperit cu o saltea umplută cu paie. Îl lăsă acolo, fără o vorbă, văzându-și de treburi pe afară.

Ion Nădejde se uita cu ochi mari de jur-împrejur, încercând să înțeleagă ce e cu locuința asta din mijlocul pădurii. Se gândi că e o cabană de vânătoare, dar prea avea în ea cam tot ce-i trebuie omului să-și ducă traiul de zi cu zi, numai că, obiectele din jurul lui păreau a fi făcute în ciuda tehnicii și confortului cu care era el obișnuit. Majoritatea obiectelor erau făcute din lemn cioplit de mâna omului, probabil a bătrânului. Vasele și ustensilele de bucătărie erau tot din lemn sau din lut. Nu exista niciun fel de mașină de gătit, numai o vatră și un cuptor din pământ. Niște pirostrii și un ceaun păreau să fie singurele obiecte din metal. În ciuda absenței luxului, îi plăcea aerul rustic al acestei cabane. Își spuse că a fost construită special, ca un refugiu de odihnă și relaxare, în care bătrânul își petrecea vacanțele. Adormi cu acest gând, spunându-și că va lămuri misterul când se va trezi și îi va reveni vocea.

 

Visă că era tânăr, abia căsătorit cu Teodora, la Poiana Izvoarelor, o cabană din munți. Se jucaseră toată ziua în zăpadă, mâncaseră de seară împreună cu cabanierul și băuseră vin fiert cu felii de măr și bețe de scorțișoară. Acum leneveau în pat, cuprinși de o moliciune plăcută, în timp ce în sobă trosnea lemnul de brad. Pe munte se pornise viscolul, care izbea ninsoarea în ferestre, voind parcă să le spargă, să umple odaia cu zăpadă, acoperindu-i cu alb. Teodora chiar îi șopti că i-ar plăcea să moară acolo, în clipa aceea de fericire blândă, sub un munte de zăpadă.

─ Acum, Ioane, aș vrea să murim amândoi, în liniștea albă din mijlocul vijeliei. Atât de tare m-a cuprins starea asta de bine, încât nu cred că mai pot trăi o fericire mai mare.

─ Astea-s copilării. Abia suntem la început. Am cucerit primul munte din viața noastră. Voi cuceri întreaga lume, ca Alexandru Macedon, și am să te fac regină peste ea.

─ Nu-mi plac cuceritorii, Ioane. Puterea se clădește pe suferința altora și asta nu mai e fericire. Noi, împreună, am cucerit muntele ăsta acum, în noaptea asta, în timp ce el ne-a cucerit pe noi. Să fie ăsta momentul nostru pe care să ne construim fericirea întregii vieți, apoi să lăsăm muntele și altora, să învețe și ei să trăiască.

El a încercat să-i răspundă, însă ea i-a acoperit gura cu gura ei și, după o vreme, a adormit lângă el, respirându-i cald și liniștit viața.

 

Se trezi cu această plăcută senzație din vis, care continua să existe și în realitate. Deschise ochii și vru să urle, însă urletul îi ieși ca un sâsâit. Pe umărul lui stătea un motan negru, imens, respirându-i în gură. Îl azvârli din pat și se ridică în capul oaselor. Bine măcar că-i reveniseră puterile trupești. Pe o poliță găsi o oală cu lapte. Era cald încă. Bău cu lăcomie și simți cum îi alunecă pe gât, parcă ungându-l, așa de gras era. Încercă să scoată câteva sunete și reuși. Vocea nu prea avea tărie și era puțin răgușită, altfel destul de distinctă. Ieși din cabană și își roti privirea să vadă împrejurimile. Era o dimineață caldă a sfârșitului verii și razele soarelui pătrundeau prin frunzișul copacilor, creând o lume ca de basm. Animale pășteau nestingherite în jurul cabanei și numai ridicară o clipă capul când omul străin apăru în prag, după care își reluară îndeletnicirea lor obișnuită.

Ion Nădejde se uită fascinat la acest tablou și se întrebă dacă nu cumva încă visează. Văzu motanul imens și negru trecând sfidător prin fața lui, cu coada ridicată, și se lămuri. Era treaz. Doi cai înalți și negri tăciune smulgeau iarba cu buzele cărnoase, sforăind din când în când pe nările păroase. Lângă ei, păscând mărunt și înaintând în grup, erau șase oi mânate de un berbec cu coarne uriașe. Mai încolo era un grup de câteva vaci, dintr-o rasă pe care nu o mai văzuse. Rămăsese cu ochii pironiți pe ele, când bătrânul apăru, neauzit, lângă el.

─ Văd că înviași. Ridică-te, Lazăre, și umblă! Bună dimineața!

─ Bună dimineața, moșule! îi răspunse cu vocea înceată.

─ E bine că poți vorbi, dar dacă tot o faci, fă-o cum trebuie! Oi fi eu bătrân, însă numele meu este Manole Puzderie.

─ Ca pe meșter?

─ Ca pe el, dacă îți place. Al tău care este?

─ Ion. Ion Nădejde.

─ Până mai ieri ai fost Ion fără de Nădejde, zise moșul nu fără ironie și dădu să se întoarcă la treburile lui.

─ Auzi, nea Manole…

─ Manole. Atât. Ne trezim cu toții odată cu răsăritul soarelui și cum fiecare zi este o nouă viață, se poate spune că suntem de-o seamă. Spune, că aud!

─ Ce fel de vaci sunt astea, Mm… Manole?

─ Vacile astea se cheamă zimbri, Ioane, ori n-ai mai auzit până acum de zimbri?

─ Ba am auzit, dar știam că au rămas numai câțiva în rezervația din Retezat.

─ Ei, uite că nu știai bine! Eu trăiesc de mai bine de juma’ de veac cu ăștia aici. Mă rog, ăștia sunt a cincea generație.

Zimbrul cel mai bătrân, bănuind că e vorba de ei, ridică botul în aer, adulmecând. Văzând că nu e nimic de luat în seamă, le întoarse coada și continuă să pască.

─ De ce crezi tu, Ioane, că poți vorbi atât de bine azi, după cele întâmplate ieri?

─ Că nu mi s-au rupt coardele vocale?

─ Și că ai băut lapte abia muls din oala aia de pământ.

Ion Nădejde se uită lung la grupul de zimbri.

─ Da, da. Lor să le mulțumești, că e leac, nu alta.

─ Măcar l-ai fiert înainte?

─ Văd eu că ai fi vrut să rămâi mut. Focul, o fi el bun, dar uneori mai rău strică.

─ Auzi, nea… ă… Auzi, Manole…?

─ Eu ți-am mai spus o dată că aud, dar bag de seamă că tu ai scăpat de muțenie ca să rămâi surd. Spune ce ai de spus și, dacă o fi cazul, îți răspund eu!

Rușinat, îi puse întrebarea direct, așa cum voia bătrânul.

─ De ce te îmbraci în hainele astea?

Manole Puzderie se uită la el mirat, îl măsură de sus până jos și îi întoarse spatele. Își făcu și Ion Nădejde o investigație sumară a ținutei și trebui să recunoască faptul că măcar bătrânul era îmbrăcat.

Rămas singur continuă să inspecteze împrejurimile cabanei. Pe lângă cai, oi și zimbri, Manole Puzderie mai creștea și câteva găini, doi păuni, vreo șapte veverițe și… când văzu matahala înlemni. O namilă de urs brun se apropia de cabană cu mersul legănat, ținând la sub-braț un bolovan, pe care voia, probabil, să i-l zvârle lui în cap. Nici nu mai avea putere să îl strige pe bătrân. Când văzu că animalele din jur nu se sinchiseau de prezența ursului, parcă îi mai veni inima la loc. Bătrânul ieși de sub un șopron și păru bucuros la vederea fiarei.

─ Bună dimineața, Tudose! Nu te uita pe prispa casei, că s-ar putea să nu fie nimeni! Ia să văd marfa!

Ursul îi întinse bolovanul, mormăind. Bătrânul îi aduse un fel de căldare din lemn, plină cu ceva galben și vâscos. Animalul o apucă de toartă și plecă, la fel cum venise, cu mersul lui legănat și liniștit, parcă mulțumit de schimbul făcut. Manole se uită la Ion cu o privire care voia să însemne că nu e nevoie de multe cuvinte să exprimi un lucru de la sine înțeles și că el, Ion Nădejde, nu se ridica nici măcar până la genunchiul ursului Tudose. Auzi, ce nume pentru un urs! Tudose! El știa că li se spune Moș Martin, dar ce știe el nu știe și bătrânul și cu atât mai puțin ursul. Ce afacere or fi încheiat ei adineauri? Nu mai avea pe cine să întrebe. Moșul dispăruse iar. Dădu ocol cabanei și nu se mai miră când văzu un cerb smulgând șomoioage de fân dintr-o căpiță. Într-un luminiș văzu un șir de zece stupi și pricepu ce-i dăduse Manole ursului în găleata aia, dar ce făcea el cu bolovanul adus de Tudose? O fi fost ceva simbolic, numai ca ursul să nu dea iama în stupi? Află el mai târziu.

Când ajunse în luminiș, văzu că acolo era o miriște de grâu. Pe marginea ei erau plantați meri și pruni. Pe măsură ce cerceta împrejurimile era tot mai mirat. Dădu peste un câmp cu varză și cartofi și altul cu porumb încă verde. Se grăbi să se întoarcă la cabană, când în fața lui apărură patru dulăi imenși. Erau Ciobănești Carpatini. Înlemni mai rău decât când văzuse ursul și iar rămase fără glas. Văzându-l că s-a oprit, câinii s-au așezat pe burtă, cu ochii ațintiți asupra lui. Pricepând că nu-l atacă, făcu un pas spre cabană, însă câinii au sărit în picioare, arătându-și colții. A stat acolo până la prânz, când a dat Manole peste el.

─ Haiduc, îți arde de glume, ai? Tu ce-oi fi încremenit acolo? Câinii te cunosc de ieri, de când te-am adus pe targă, altfel cum îți închipui că te lăsau ei să te plimbi pe aici, dacă nu te-ar fi mirosit un sfert de ceas încheiat? Au cam avut dubii în ceea ce te privește, să știi! Miroseau și pufneau pe nas. Probabil pentru că nu miroseai a nimic.

Porniră amândoi spre cabană, Ion privindu-l intrigat pe bătrân, neînțelegându-i comportamentul și minunându-se de pofta de viață pe care o arăta acesta. El știa că bătrânii abia își mișcă oasele de colo-colo și au mereu în ochi o privire resemnată, aproape stinsă. Manole te sfredelea cu ochii lui albaștri, ca un cer de vară, iar privirea lui părea să ascundă permanent o bucurie cu greu reținută și, de azi de dimineață, de când se trezise, nu îl văzuse stând locului o clipă.

─ Muncește, nu muncește, omul tot trebuie să mănânce, așa că, hai să luăm prânzul!

Intrară în cabană și se așezară la o masă joasă, cu trei picioare, pe care aburea o mămăligă rotundă și strălucitoare ca luna pe cerul senin al nopții.

Bătrânul își puse într-o strachină o bucată de mămăligă, pe care o înecă în două linguri de unt și zdrobi în ea două ouă fierte, moi. Lui Ion îi puse, tot într-o strachină de pământ, o bucată de mămăligă, peste care turnă lapte rece din oala de dimineață.

Mâncau amândoi în tăcere cu lingurile de lemn. Manole, din când în când, rupea dintr-o bucată de brânză, făcea un cocoloș cu mămăligă și, dintr-o mișcare rapidă, îl arunca în gaura căscată între barba și mustățile lui mari. După ce goli strachina, scoase din cuptorul de pământ o tavă, tot din lut, în care sfârâiau înecate în grăsime bucăți de carne. Își umplu iarăși strachina și lui Ion îi mai puse lapte. Înmuia bucăți de mămăligă în grăsimea aceea care, după miros, părea să fie de oaie și le băga cu mare poftă în gură, neluând seama la seul care i se scurgea pe barbă.

Scârbit și supărat, Ion se ridică și ieși din casă. După o vreme ieși și Manole. Se așeză pe o buturugă, făcându-i și lui semn să se așeze pe una. Scoase liniștit un săculeț cu tutun și începu să înfășoare o țigară într-o foiță de ziar. Lui Ion nu-i oferi. Trăgea adânc din țigara groasă cât degetul mare și părea să fi căzut pe gânduri. După ce o termină, vorbi așezat și blând, nu cum o făcuse până acum.

─ În mod normal, după o mâncare ca asta și o țigară sănătoasă, ar fi trebuit să merg la odihnă, dar nu se cuvine când ai un oaspete la tine acasă. Am eu un oaspete aici? Este adevărat că tu nu ai avut de gând să vii în casa mea nici ca oaspete, nici în alt fel, dar acum, dacă acest lucru s-a petrecut, ce părere ai tu? Consideri că eu am greșit coborându-te din copacul în care te urcaseși și aducându-te aici sau crezi că am făcut bine? Tu poți oricând să pleci de aici, să găsești un copac, așa sănătos, să te țină, și să sfârșești ce începuseși ieri. Eu nu te întreb de ce ai ajuns tu la concluzia că asta ar fi rezolvarea, că te privește numai pe tine. M-am gândit și ieri dacă să te cobor sau nu și mi-am spus că, dacă mă nimerisem acolo, devenise și treaba mea. De ce să-mi întunec eu zilele care mi-au mai rămas cu fapta ta?

─ Tu ești un fel de schimnic, Manole?

Bătrânul tăcu adânc. Își mai făcu o țigară și, după ce o aprinse, vorbi iar.

─ Acum nu contează ce sunt eu. Este vorba despre tine. Nu te judec, că numai Dumnezeu poate s-o facă, dar te întreb: dacă pleci de aici, azi sau mâine sau când vei voi tu, ai să cauți un alt copac? Nu te întreb de ce l-ai căutat pe primul. Te privește. Eu vreau să știu dacă, după ce te-am oprit din Marea Trecere și tu ai văzut că se poate trăi și aici, în inima codrului și a munților, departe de oamenii care ți-or fi făcut rău, rămâi cu aceleași gânduri sau ți le-ai schimbat?

Ion Nădejde îl ascultase pe bătrân cu ochii în pământ și, de la un timp, lacrimi grele îi curgeau din ei, culcând iarba de la picioarele lui. Bătrânul plecă fără să-l simtă, lăsându-l să-și limpezească gândurile și se întoarse spre seară cu o legătură de hârtii pe care o așeză între ei.

─ Problema este că nu oamenii mi-au făcut mie rău, ci eu le-am făcut lor. Lasă că le-am făcut unora, mulți, este adevărat, dar am făcut rău celor pe care îi iubeam, soția și copiii mei, și mi-am făcut mie cel mai mare rău, îndepărtându-mă de viață și de ceea ce credeam eu că trebuie trăit.

O liniște grea se lăsă între ei doi după aceste cuvinte, pe care tot el o rupse.

─ Am fost politician, Manole, și om bogat. De fapt, încă sunt, dar nu mai am niciun folos de funcții mari și nici de bogății, dacă eu simt că m-am pierdut și nu mai trăiesc viața mea. Arunc blestem pe toată această viață și pe Dumnezeu care mi-a dat-o! Cine e acest Dumnezeu? Ce vrea El de la noi?

─ Răul, Ioane, nu de la Dumnezeu vine și nu te întreba cine este El, că la nimic nu folosește. Deși pare o prostie ce se zice că scrie în Biblie și anume „crede și nu cerceta”, este cel mai înțelept lucru pe care îl poți face. Nu ai nevoie să înțelegi ce și unde este Dumnezeu. El este în tine. Poate că ești chiar tu. Este credința că va fi bine. Speranța. Se întâmplă uneori să fii într-o mare primejdie și să înțelegi că nu ai cum să scapi din ea. Atunci apare, ca din senin, un lucru simplu, deloc neobișnuit, ceva omenesc și înlătură primejdia sau te salvezi cu ajutorul acelui lucru. Îți spui că ai fost norocos și ce întâmplare fericită că a apărut lucrul ăla tocmai atunci! Te ferești să-i spui minune sau că este semn de la Dumnezeu, dar ce altceva sunt întâmplările dacă nu minuni, mai mari sau mai mici? Viața însăși este o minune, dar suntem atât de obișnuiți cu ea, încât nu ne mai mirăm. Ziceam că răul nu de la Dumnezeu vine și nici de la Satana. La fel ca și binele, vine de la oameni. Omul care face răul știe că îl face, dar mintea lui nu mai vrea să accepte binele și bucuria de a trăi în pace și atunci face o faptă rea. Fapta aceasta atrage după sine altele și tot crește, iar omul acela și-a pierdut liniștea și odihna. Pentru el viața nu mai este o bucurie. Devine o luptă. O fi bun progresul, că face traiul mai ușor, dar rupe balanța și îi ridică pe unii prea sus, în timp ce alții prea se târăsc în noroi. Când omul vrea putere, o obține și o folosește, nu o poate face decât punându-l pe altul într-o condiție inferioară și asta se cheamă că nu mai este dreptate și nici bine, deci este absența lui Dumnezeu. Pe Dumnezeu îl cheamă sau îl gonește omul și o poate face numai pentru el însuși, nu pentru ceilalți. Mă întrebi de ce mă îmbrac așa? Păi, rostul hainei este să acopere și să protejeze trupul. În afară de asta, eu așa am pomenit de la strămoși, iar dacă pentru ei au fost bune straiele astea atâtea mii de ani, de ce să nu mai fie pentru mine? Nu, nu sunt un schimnic, pentru că aici mi-am trăit cea mai mare parte a vieții și m-am bucurat de toate câte mi le-a oferit. Până acum două ierni am trăit cu băbuța mea, când ea și-a isprăvit firul vieții, mulțumesc lui Dumnezeu, în deplină sănătate trupească și mintală. Poate că n-ai să crezi, însă eu sunt stăpân peste 12 hectare de pădure și poieni pe muntele ăsta. Sunt născut în ziua Marii Uniri, într-o familie de boieri. M-am însurat cu o fată frumoasă de pe moșiile noastre, am luptat în Al Doilea Mare Război și cu rușii, dar și cu nemții, am scăpat nevătămat și am încercat să-mi văd de casa și de familia mea. Ei bine, de comuniști n-am mai scăpat. Mi-au luat tot și urma să mă bage la închisoare, așa cum au făcut cu toți bogătașii, dar am fugit cu nevasta aici, în pădurile astea de care ei nu știau că sunt ale noastre. Copii nu am avut norocul să facem. Numai un prieten, cu care scăpasem din război, știa de noi, Grigorie Uliță, și el venea o dată la o lună și îmi aducea câte ceva pentru a ne înlesni traiul și un ziar. Le băga în scorbura unui copac bătrân de îl știam noi, nu departe de aici. Jurasem să nu ne mai vedem niciodată, dar el, lună de lună, a venit la acel copac până acum zece ani, când, probabil, o fi murit și el. Cu caii am venit noi, celelalte mi le-a adus el în timp. Sămânță de grâu, porumb, cartofi și tot ce avem noi cultivat aici. Tot el ne-a adus topoare, securi și alte lucruri trebuitoare. O dată ne-a lăsat legată de copac o oaie cu miei în burtă. Altă dată o găină și un cocoș. Pentru noi el a fost o parte de Dumnezeu. O parte din binele pe care l-am trăit, deși trăiam acest bine fără să-l vedem pe cel care ni-l face. Am trăit în lumea aceasta pe care sunt stăpân, la fel cum este și ursul Tudose stăpân pe grota de sare în care trăiește, la fel cum sunt și zimbrii stăpâni pe iarba păscută de ei și copacii care îi adăpostesc sau cum sunt cei patru câini Ciobănești Carpatini stăpâni peste Munții Carpați, că, de ce n-ar fi, doar le poartă numele, nu? Mă gândesc că viața mea aici a fost bună. Nu am avut parte de rele, însă bucurii au fost la tot pasul și uite că am trecut de 90 de ani și nu sufăr de nimic, pe când ăia de jos, din orașe, nu prea trec de 70, am citit prin ziare, și stau numai prin spitale sau farmacii. Încă mai și muncesc la stăpân pe o leafă care le trebuie să plătească ce consumă. Eu zic că mai câștigat sunt eu trăind aici. Vitele astea se cresc singure, dar de rodul lor mă bucur eu atât cât îmi trebuie. Munca din grădina de legume sau de la câmp abia mă ține în formă, să nu-mi înțepenească oasele. Ți-am spus că am și vie? Mâine, când o să ai și tu voie să mănânci carne, am să scot o oală de vin din beci să te sărbătorim, că, ne-am înțeles doar, te las urmașul meu. Eu cine știe cât am s-o mai duc, deși mă simt în putere, iar de gospodăria asta trebuie să se ocupe cineva. Uite aici actele pe 12 hectare de pădure, date de Vodă unui strămoș de-ai mei acum 300 de ani. Sunt trecuți toți înaintașii mei după cum au moștenit. Uite, scriem aici, pe ultimul act: Manole Puzderie îi lasă cu limbă de moarte și în fața lui Dumnezeu, care este în toate, lui Ion Nădejde 12 hectare de munte cu pădurile și vietățile lor, după cum arată schița…

Cei doi oameni au rămas mult timp de vorbă pe buturugile lor, în timp ce animalele intraseră singure la adăpost, pe unde le era culcușul. Stelele erau aprinse pe cer, una câte una, de o mână nevăzută și în curând luminară poiana, în care se afla casa lui Manole Puzderie, ca ziua.

 

Timpul care a urmat a fost pentru Ion Nădejde încărcat de bucurie și liniște sufletească. Stătea numai în preajma bătrânului, atent la orice mișcare, gest, vorbă și chiar simțire a acestuia. Treburile gospodărești nu le luau prea mult timp, așa că deseori puteau sta de vorbă liniștiți, cutreierând proprietatea. Manole inventa fel și fel de pretexte pentru a-l duce în fiecare colțișor al celor douăsprezece hectare, care, deși erau amplasate pe un versant nelocuit al muntelui, parcă erau concepute întru tihna și nevoile omului. Aproape trei sferturi erau alcătuite din teren aproape drept, ceea ce era mai mult decât suficient pentru nevoile omului, care, cu timpul, lărgise poienile deja existente și făcuse mici câmpuri pe care cultivase grâu, porumb, cartofi și alte legume necesare unui trai îndestulat. Este adevărat că se folosea de unelte primitive, însă pentru nevoile unei singure familii era suficient. Moartea soției nu-i schimbase cu nimic modul și ritmul de viață. Cultiva aceleași câmpuri, făcea același vin și același rachiu, iar în timpul meselor sau în clipele de răgaz purta aceleași discuții cu partenera lui de viață, chiar dacă răspunsurile existau numai în mintea lui.

Deși fusese fiică de țărani săraci, trebuise s-o fure, pentru că nici părinții lui, nici ai fetei nu erau de acord cu această căsătorie. Ai lui aveau alte așteptări de la singurul lor băiat, iar ai fetei nu credeau în fericirea ei alături de un boier bogat și umblat pe la școli prin străinătate, dar tinerii au știut ce este bine pentru ei și au fugit, ascunzându-se la o rudă, care, mai târziu, a mijlocit împăcarea.

La scurt timp după nuntă, el a plecat în război, iar Ileana a continuat să trăiască în casa părintească, nu a socrilor. Acolo stătea și el când venea în permisii, spre disperarea părinților, care l-ar fi vrut lângă ei, nu în sărăcia cuscrilor, să râdă lumea de așa decădere. Tânărul Manole însă, era atât de îndrăgostit de frumoasa lui soție, încât îi iubea și familia, și casa în care crescuse, și modul de viață. Socrii lui nu conteneau să se mire de așa comportament și gândeau că e numai un moft, care va trece cu timpul, dar s-a dovedit că nu trecuse. De patru ori venise în timpul războiului, în patru permisii lungi, și de fiecare dată la ei stătuse. La părinții lui mergea numai în vizită și întotdeauna împreună cu soția.

După război mai stătuseră o vreme în casa fetei, apoi se apucaseră să-și facă propria casă. Deși era bogat, nu își făcuse un conac boieresc, ci o casă obișnuită, dar zdravănă.

Bucuria lor nu a ținut mult, fiindcă a început prigoana comunistă. Manole ar fi putut să trăiască și fără averea părinților, însă îi luaseră și casa pe care și-o construise cu mâinile lui și, după ce îi arestaseră părinții, a înțeles că și el va avea aceeași soartă. A hotărât împreună cu Ileana să fugă în munți și să trăiască acolo până când vor veni americanii să repună lucrurile în firea lor. Așa spera o lume întreagă că va fi, dar n-a fost să fie.

După căderea comunismului era prea târziu să mai schimbe ceva. Îmbătrâniseră și se obișnuiseră prea mult cu viața din inima munților, unde erau atât de aproape de cer și de ei înșiși. Poate dacă ar fi avut copii ar fi coborât între oameni, de dragul lor, dar nu au avut așa bucurie.

Ion Nădejde era atât de fascinat de viața bătrânului, încât îl asculta cu pioșenie, neîntrerupându-l niciodată, lucru care trebuie să-i fi plăcut și moșului, pentru că povestea, atunci când se apuca, de parcă și-ar fi vorbit sieși, retrăindu-și viața. În schimb, pe mai tânărul lui prieten și moștenitor nu îl întreba nimic. Știa că va veni și vremea când el însuși va simți nevoia să-și aștearnă viața pe masă între ei și apoi, trăgând o linie pe mijloc, să dea deoparte și de alta întâmplările, alegând viața de neviață. Aceste lucruri vin de la sine, nu trebuie să le grăbești și cine altul să știe mai bine decât Manole Puzderie ce este răbdarea…

Ion Nădejde acceptase oferta bătrânului de a rămâne să trăiască aici, în mijlocul codrului, ca pe o încercare, un fel de schimnicie, pentru că el considera încheiată socoteala cu lumea, cu omenirea, mai exact. Pricepuse că oamenii o luaseră razna și prea trăiau fără respect pentru viață. Luptă și competiție, în care ceilalți oameni parcă ți-ar fi adversari, dușmani, nu parteneri de joc. Fiind tot timpul atent la ceea ce se întâmplă în jurul tău, în imediata apropiere, uiți să privești măreția naturii, în fața căreia, într-adevăr, ești insignifiant, de aceea preferi să dobori alți oameni mărunți, ca tine, pentru a-ți astâmpăra orgoliul care te macină zi și noapte de a însemna ceva. Ce? Dacă îți petreci viața privind tot timpul în jos, la cei mai mici decât tine, pe care i-ai doborât, nu înseamnă că ești un Dumnezeu. Întotdeauna va fi deasupra ta ceva. Un copac, un munte, o stea, un cer…

Dacă din prea multă mândrie eviți să privești în sus, nu înseamnă că le anulezi, ci îți limitezi propria existență la noroiul din care nu vrei să te smulgi. Cerul nu îl poți cuceri niciodată, dar ce fericire să visezi că încerci! Oricât de mare ai fi pe pământ, de pe oricare dintre stele nu te vezi. Nu însemni nimic. Dacă vrei să schimbi acest lucru, trebuie să ai curajul să te visezi pe steaua respectivă.

Ion Nădejde tocmai de stele era mai fascinat de când se stabilise pe cele douăsprezece hectare. Pe Manole nu îl vedea ca pe un om asemenea celor din mijlocul cărora fugise, pentru că el părea să fie un zeu care își făcuse propria lume, în care toate păreau a fi altfel decât jos. Până și animalele te priveau de parcă ți-ar fi vorbit și se comportau de parcă ar fi înțeles ce le spui. Așa viață tihnită nu mai pomenise până atunci.

Terminaseră de strâns și ultimele recolte de pe câmpuri și le depozitaseră în magazie sau în beci. Mai rămăsese via de cules, care aici, pe munte, se cocea mai târziu. Avea Manole o magazie împărțită în trei compartimente, unde ținea grâul, porumbul și semințele de floarea-soarelui. În podul casei ținea ceapa, usturoiul și fasolea, iar în beci, pe lângă butoaiele cu vin și rachiu, avea miere, cartofi, morcovi și varză, pe care încă nu o băgase la murat, dar putina era pregătită.

Când a dat prima brumă, bătrânul a hotărât că pot culege via. Nu era mare, numai două sute de vițe, însă bogată în struguri, încât scotea cel puțin două sute de litri de vin. Via era pusă pe o pantă nu prea abruptă, orientată, ca de altfel întreaga proprietate, spre sud, ceea ce-i pria de minune strugurelui roșu, iar la poalele pantei era un acaret în care Manole ținea un jgheab de lemn în care storcea strugurii și coșuri din nuiele, care foloseau la cules. Ca un flash-back, i s-a aprins lui Ion în memorie culesul viei din copilărie, când el era cel care, cu pantalonii suflecați, zdrobea strugurii din jgheab cu picioarele goale. Acest lucru se petrecea mereu spre asfințit, iar albinele zumzăiau auriu deasupra mustului, punând parcă miere în această licoare dumnezeiască.

─ Manole, mă lași pe mine să zdrobesc strugurii?

─ Văd eu că ești nerăbdător ca un copil, îi zise surâzând bătrânul. Stai să-i culegem întâi și apoi va fi timp și de zdrobit. Culesul viei, Ioane, se întâmplă numai o dată într-un an. Nu trebuie să te grăbești, ci să faci totul cu un fel de evlavie, că e rodul pământului, munca și dragostea ta, dar și căldura și lacrimile lui Dumnezeu. Vezi tu, nu se poate una fără alta.

─ Păi, atunci să ne apucăm de cules!

Bătrânul nu-i răspunse. Cu mișcări încete se așeză pe o buturugă, cu fața la dealul pe care via, cu frunza ruginită și încrețită, îi privea de sus, mândră de rodul bogat pe care avea să li-l ofere și începu să-și răsucească o țigară. Neavând de ales, Ion se așeză și el în iarbă, lângă Manole, și începu să-și facă și el o țigară. Îi dăduse bătrânul un chimir din piele de porc, în care ținea tutunul și foița de ziar.

─ La via asta eu nu vin decât de câteva ori pe an. O dată când o sap, altă dată când îi pun aracii, apoi când o tai, când o leg, când o sap iarăși și când o culeg. În total numai șase zile într-un an. Mai trec așa, în vizită, pe aici, să văd cum îi merge, să o mai întreb de sănătate, dar de muncit atât, șase zile, apoi eu mă bucur de rodul ei tot anul, pentru că în fiecare zi beau o cană din licoarea asta minunată. De aceea, Ioane, trebuie să-i arătăm respect. Cu puțină muncă obținem atât de multe de la ea, dar puținul ăsta trebuie să-l facem bine, la timp și cu dragoste. Și acum ce stai acolo, de parcă ai fi venit la odihnă? Adu coșurile alea și să ne apucăm de cules, că acum se face seară!

Ion încă nu se obișnuise cu aceste schimbări bruște ale bătrânului și sări ca ars să ia coșurile, dar tot Manole îl potoli:

─ Ei, ho, că nu dau turcii! Să culegi cu grijă, să nu scuturi strugurii!

Ion rupea cu grijă codița strugurelui, iar când se întâmpla să mai cadă câte o boabă, se repezea să o ia de jos înainte să-l vadă bătrânul.

─ Dacă tot le risipești, nu te mai obosi să le aduni! Lasă și pentru albine, să mai găsească și ele ceva când or mai veni, din obișnuință, la vie.

Se uită la bătrân mirat, neștiind ce trebuie să facă. Manole surâdea pe sub mustață văzându-i nedumerirea, dar îl lăsa nelămurit și își vedea de cules. Ion dădu să se întoarcă, hotărât să nu mai culeagă, dar dădu nas în nas cu ursul Tudose, care, ridicat în două labe, era mai înalt decât el. Se făcu alb la față, uitând că fiara era una de-a casei. Ursul avea, ca de obicei, un bolovan de sare la subraț. Mormăi o dată la Ion și acesta se întoarse cuminte la cules.

─ Ai venit cam devreme, Tudose. Abia ne-am apucat și nu cred să terminăm până-n seară cu astfel de culegători.

Ion se apucă de cules, întrebându-se dacă nu cumva ursului, pe lângă miere, îi place și vinul. Ori poate că le combină, făcând un fel de licoare a zeilor. Îl lămuri bătrânul:

─ Așa face în fiecare an. Când începem culesul, vine cu bolovanul de sare la subțioară și așteaptă la capul locului până când stoarcem strugurii. Prima găleată de must este a lui, asta e lege. El îmi dă sarea, eu îi dau găleata, pe care o bea aici, la gura jgheabului și apoi pleacă fericit. Se cheamă că a participat și el la sărbătoarea culesului.

─ Văd că e tare mândru de plata pe care o face cu bolovanii ăia de sare.

─ Și are dreptate, că mie îmi este tare de folos sarea lui, pe când produsele mele pentru el sunt un moft, așa că eu sunt cel mai câștigat. Câteodată am impresia că el acceptă micile mele daruri numai să-mi facă plăcere. Să nu cred eu că-mi dă de pomană.

─ Cum să gândească ursul așa? se miră Ion.

─ Ei, glumesc și eu, dar văd că tu te pui la mintea ursului!

După ce au terminat culesul, ursul și-a băut găleata de must și, ca niciodată, a rămas lângă ei până când au stors și ultima boabă de strugure, apoi i-a ajutat să care mustul în beci.

Bucuros, Manole l-a invitat la pastrama de oaie, pe care au pregătit-o spre seară la grătar. Numai că nu vorbea, altminteri Tudose a mâncat și a băut cot la cot cu ei.

Toamna are o semnificație aparte pentru omul care trăiește și își câștigă existența în natură, muncind pământul. După ce toată primăvara și vara a fost atent la semnele lui pentru a ști când să îl sape, când să semene sau când să-l ude, toamna trăiește bucuria de a-și vedea efortul răsplătit, iar munca pe care o depune încărcându-și hambarele cu roadele pământului și ale brațelor sale, o face cu forțe proaspete, mai ales că știe ce lungă perioadă de odihnă îl așteaptă. Toamna este ca o încheiere a socotelilor cu natura. Tragi linie și, după ce scazi efortul fizic și timpul oferit, vezi că ești în câștig. Ai merinde cât să trăiești o nouă viață, anul ce vine, și îți iei și timpul înapoi, pentru că iarna nu îți este dată numai pentru odihna trupului, ci și regăsirii de sine. În timp ce haina grea a zăpezii hrănește pământul și îl pregătește pentru viitoarea semănătură, albul iernii îi deschide omului în suflet o coală de hârtie pe care să-și scrie viața pe care a trăit-o și pe cea pe care o mai are de trăit.

 

Manole Puzderie, deși încă nu venise timpul zăpezilor, timp de meditație și speranță, începuse să se gândească la pagina aceea albă pe care o avea de scris în această iarnă. Că e bătrân și poate la capăt de drum, o știe el de ani de zile, însă neavând urmași, nu avea de ce să se gândească la ce se va întâmpla când el nu va mai fi, dar acum, când soarta îl adusese pe acest om deznădăjduit, grijile lui erau altele. Atât cât mai avea de trăit trebuia să-l învețe pe Ion să trăiască. Avea nevoie de mult tact pentru a-i deschide sufletul obosit și înveninat. Știa că, pentru a reînvia un suflet pierdut, este nevoie de timp, dar el tocmai timp simțea că nu mai are.

Ion Nădejde era însă un om docil și răbdător, urmându-l pe bătrân peste tot și ascultându-l atent, uneori mirat de interpretarea pe care o dădea acesta unor fapte care lui i se păreau banale. Devenise alt om în mijlocul naturii și se bucura de viața aceasta tihnită, fără timp și spațiu, fără grijile și spaimele dinainte. Își uitase complet viața anterioară, deși nici aceasta nu îl pasiona peste măsură. Îi plăcea tihna ei și se bucura de ceea ce trăia, însă era o bucurie absentă, neparticipativă, lucru care îl îngrijora pe bătrân. El ar fi vrut să-l vadă că pune mai mult suflet în treburile pe care le făceau, dar spera să vină această transformare cu timpul. Acum era preocupat să-i arate mijloacele de care se folosea întru câștigarea existenței. Într-o zi îl anunță din senin:

⎼ Mergem la moară, să măcinăm din grâul cel nou.

La început, Ion nu reacționă, însă după ce mintea lui absentă procesă informația, se arătă mirat:

⎼ Cum așa? Mergem la oameni?

Acest „la oameni” suna de parcă ar fi fost vorba de altă specie și avea în el un fel de teamă și respingere.

⎼ Dar ce crezi tu, că noi nu suntem în stare să avem moara noastră? Ori nu ai văzut cascada și iazul din poiană? Te pomenești că n-ai văzut nici căsuța aia de lemn cu o roată mare… cât roata Carului Mare de pe cer!

⎼Păi, eu am crezut că aia e așa, de decor. De frumusețe.

⎼ Sigur că da. De decor și artizanat ne arde nouă aici, că turiștii stau buluc la poartă. Ăla, Ioane, este un lucru practic și cât se poate de funcțional. Hai, pune un sac de grâu în căruță, înhamă-l pe Fulger și să mergem!

⎼ Cine e Fulger?

⎼ Că doar n-o fi Haiduc, șeful haitei de câini! Calul e, cine să fie! Ăla de te-a adus cu targa aici.

⎼ Gloaba aia, care abia se apleacă să smulgă un fir de iarbă, se numește Fulger?

⎼ Da’ tu ce-oi vrea, acum, dacă a îmbătrânit, să-i schimb numele? Hai, mai repede, să nu prindem gloată!

Ion Nădejde pricepu de astă dată ironia bătrânului și intră în hambar cu o urmă de zâmbet pe față.

Ajunși la moara pe apă, bătrânul împinse o pârghie care acționă două scânduri masive de lemn, iar cascada se deplasă cu un metru mai într-o parte, suficient cât să cadă pe cupele roții, umplându-le cu apă. Roata se puse în mișcare cu un scârțâit, la început leneș, apoi din ce în ce mai rapid, transformându-se într-un fel de uruit, acompaniat dinăuntru de frecarea pietrelor de moară, care urmau să transforme grâul în făină.

Ion se uita captivat la mișcarea roții și nu înceta să se mire de ingeniozitatea bătrânului. Dădu să se repeadă înăuntru, să vadă și frecarea pietrelor, când Manole îl opri cu un gest, arătându-i sacul din căruță. Îl aruncă grăbit pe umăr și fugi în moară, cu o bucurie copilărească jucându-i în priviri.

„Ia uite, se miră bătrânul! Nu l-au impresionat zimbrii și căprioarele, care viețuiesc lângă casa mea, nici măcar vecinul ciudat, ursul Tudose, cu drobul lui de sare și pasiunea pentru culesul viei și l-a trezit din amorțire dărăpănătura asta de moară! Se vede treaba că omul chiar de-ar trăi o mie de ani, nu ca mine aproape o sută, tot nu s-ar pricepe să descifreze sufletul semenului său. E bine, să nu-l mâniem pe Bunul Dumnezeu, că de le-am ști pe toate nu ne-am mai putea bucura de minunile vieții.”

Intrând în moară, Manole îl văzu pe Ion lângă pietre, cu sacul dezlegat lângă el, turnând plictisit cu pumnul grâu în orificiul pietrei de deasupra.

⎼ Eu credeam că sunt mai mari, zise. Astea-s pietricele pentru copii.

⎼ Sau pentru oameni cu  nevoi mai mici. Crezi tu că ne-ar fi trebuit, mie și babei mele, care pe atunci era o muierușcă tânără și plină de viață, o moară mai mare? Și apoi, nu strâmbi din nas când Dumnezeu îți așază chiar lângă căderea asta de apă două pietre dure, pe care tu trebuie numai să le cioplești puțin, să le așezi una peste alta și să îți rezolvi problema făinii pe toată viața. Ia, mai bine, pune sacul ăla gol lângă țeavă, că se prăpădește făina!

Toamna s-a scurs liniștit, cu  micile activități gospodărești de punere la adăpost a proviziilor și a fost scurtă în anul acela. A început să ningă încă de la începutul lui noiembrie, însă nu l-a surprins pe bătrânul Manole Puzderie, care pățise el altele și mai și în lunga lui viață. Cum le aveau pe toate la îndemână, nu ieșeau din casă decât pentru lemnele de foc și să mai vadă de animale, altminteri își petreceau timpul lângă vatră, fumând și povestind, mai ales bătrânul, care, odată cu acoperirea pământului în imensa haină albă, se așternuse la povești cu voce caldă și liniștită, mestecând molcom cuvintele, parcă să-i ajungă pentru cele cinci-șase luni de iarnă ce le aveau înainte. Se oprea, mai cu seamă, asupra întâmplărilor pe care le trăise aici, departe de oameni, împreună cu băbuța lui, de care îl legau numai amintiri duioase. Nimic nu avea să-i reproșeze pentru cei aproape șaptezeci de ani de căsnicie.

Ascultându-l, Ion Nădejde se întorcea în timp, la începuturile căsniciei lui cu Teodora și la încrederea pe care o avea că vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Din prea multă dragoste, voise să-i ofere soției lui o viață plină de lux și bogății, însă banul și puterea îl subjugaseră, schimbându-i prioritățile în viață. Pierduse și bogăția, dar și fericirea aceea liniștită care nu se poate clădi decât în tihna unei familii stăpână pe bucuriile și aspirațiile ei. În momentul în care bucuriile îți vin din afara căminului, poți să-i pui cruce și să spui: „Gata! Până aici a fost. De aici începe un alt drum.” Ion nu știuse să vadă acel moment, deși, odată venit nu poți face altceva decât să tai adânc, oprind agonia. Bătrânul își câștigase liniștea și nostalgia de-a lungul unui drum drept și dintr-o bucată. Acest lucru se trăiește, nu se învață și nici nu se împrumută, iar din frânturi nu poți niciodată să clădești un întreg. Ceva se pierde întotdeauna.

Liniștea din încăpere îl făcu atent. Bătrânul tăcuse, probabil de mult timp, lăsându-l cu gândurile lui. Oamenii care știu să tacă sunt oameni adevărați, iar cei care se simt bine în aceeași tăcere ridică monumente prieteniei.

Ion Nădejde începuse să îl admire pe bătrân pentru înțelepciunea lui și pentru liniștea modestă cu care se raporta la univers, deși părea uneori să-l înțeleagă în profunzime. Sau poate tocmai de aceea. Admirația aceasta, pe măsură ce se adunau serile petrecute la gura sobei, se transforma într-un sentiment de duioșie, de dragoste, și, în cele din urmă, de neîngrădită încredere. Nici nu-și dăduseră seama când, pe la jumătatea lui decembrie, rolurile se schimbaseră, iar acum Ion era cel care povestea întruna, iar Manole asculta cuminte și interesat, răsucind la țigări și având grijă de ceainicul în care fierbea molcom vinul roșu pe plită. Bătrânul era fascinat de poveștile în care actori erau oamenii care au condus țara în ultimii 20 de ani, scriitori, artiști și mari oameni de afaceri, totul desfășurându-se în decoruri de lux, în vile boierești sau hoteluri de cinci stele din străinătate. Mai izbea uneori cu vătraiul în foc, ridicând jerbe de scântei, atunci când auzea de o nouă vânzare de țară. Despre unele mai citise în ziarul adus o dată la o lună de Grigorie Uliță, camaradul de pe front, dar acum, când le auzea de la o sursă implicată și cu lux de amănunte, care scoteau în evidență lipsa de sentimente și rapacitatea vânzătorilor, simțea cum îi fierbe sângele în vene, ca vinul, de care uitase, în ceainicul de pe plită. Se liniștea la fel de repede cum se aprindea, mai ales că îl vedea pe Ion speriat și cam jenat de poveștile în care deseori el era unul dintre actori.

⎼ Lumea asta, Ioane, e rău făcută. Aici nu îl înțeleg eu pe Dumnezeu și nu pricep de ce a lăsat atâta mână liberă omului întru exercitarea lăcomiei lui. Poporul ăsta al nostru trebuie să fie condus de domnitori, altminteri nu e nicio socoteală. Cu Burebista și Decebal a fost bine? A fost. Cu Mircea, Ștefan, Vlad, Mihai și alții ca ei a fost bine? Păi, sigur că a fost. Nu zic că nu aveau și ei boierii lor, că nu se poate fără, dar bogățiile țării erau sub controlul domnitorului și nu se înstrăinau. Și apoi, dacă vreunul dintre boieri prea se lăcomea și sărea calul, repede mi-l scurtau de cap și așa îi țineau în frâu și pe alții care ar fi dat dovadă de prea mare lăcomie.

⎼ Adică tu, Manole, ești cam regalist.

⎼ Poți să-i spui și rege, dacă îți place, dar parcă mai românește sună „domnitor”. Și apoi, musai să fie român, dacă la asta te referi, altminteri nu concep.

⎼ Și Parlamentul?

⎼ Adică, Divanul ce avea, că doar tot aia e?

⎼ O fi, dar nu e ales de popor.

⎼ Păi, poporul alege dintre cei oferiți de partide, adică nu prea are importanță pe care îl votezi, că tot muzica aia o cântă.

⎼ Asta cam așa e, că doar știu cum merg lucrurile. Vorbeam numai despre principiile democrației.

⎼ După cum văd eu, democrația a devenit un fel de praf aruncat în ochii prostimii ca și națiunile, principiul secolului XIX, în slujba căruia s-au pus marile spirite ale vremii, de la noi și de aiurea. Oricărui drept obținut de către cetățeni, conducătorii din umbră ai omenirii îi găsesc repede antidotul și îl îngrădesc printr-o rețea complexă de reguli, anihilându-l duios, ca un călău care își ascute foarte bine securea, să nu care cumva să sufere condamnatul mai mult decât este cazul, ca și cum nu ar fi destul că tocmai mintea ne este atacată.

⎼ Mă întreb, Manole, cum de știi tu cum merg treburile în lume, că doar te-ai rupt de ea de-atâta timp și trăiești aici în liniște și pace, de parc-ai fi singurul om de pe pământ?

⎼ Ce nu ți-am spus eu până acum, Ioane, este faptul că, pe lângă studiile pe care le-am făcut în străinătate înainte de război, am adus cu mine, aici în munți, un cufăr cu cele mai importante cărți din biblioteca tatălui meu. Sunt cărți care au rezistat vremurilor, iar învățătura din ele este aplicabilă și acum, pentru că autorii lor au surprins în esență gândirea și firea oamenilor și s-a dovedit că, indiferent de evoluția societății, comportamentul conducătorilor este același, uitând principiile pe care s-a construit ascensiunea lor. Se pare că Dumnezeu, când l-a creat pe om, a pus în firea lui ceva care îl împiedică să rămână același în momentul când devine conducător. Apoi, am citit și ziarele aduse de Grigorie Uliță și pe vremea comuniștilor și pe vremea ăstora de-au venit după ei. Numai ustensilele se schimbă, operația este aceeași. De-aia am visat eu să inventez aici o altă lume, o altă societate, în care regulile să fie în folosul tuturor și nimeni să nu fie deasupra altuia, decât numai prin puterea minții sale, dar mi-a fost frică. Eu ar fi trebuit să fiu răspunzător de această lume. Să fiu domnitorul ei, pentru că întotdeauna cineva trebuie să aibă grijă de popor și să fi intervenit numai atunci când ar fi fost în primejdie bunul mers al micii noastre societăți.

⎼ Nu ar fi fost un fel de comunism?

⎼ Păi nu, pentru că fiecare ar fi avut proprietatea lui și fiecare ar fi produs altceva, iar pentru că nu ar fi existat bani ar fi funcționat comerțul pe bază de troc, adică schimbul în natură. Principiul de bază, Ioane, ar fi fost omenia, pentru că, practic, fiecare ar fi muncit pentru întreaga obște și toți cetățenii ar fi trăit în același mod. Poate că ar fi fost un stil de viață primitiv, chiar tribal, însă, așa cum am trăit eu atâția ani în lumea asta și am fost fericit, așa ar fi putut trăi și un grup mai mare de oameni, care să realizeze că bucuriile artificiale oferite de tehnologie îl îndepărtează de adevărata simțire umană și de bucuria pură a interacționării cu natura. Omul se descoperă ca ființă umană numai raportându-se la natură.

⎼ Și de ce nu ai creat această lume? Ai fi avut aici mijloacele necesare și destui adepți care să fugă de sistemul comunist.

⎼ Unul dintre motive îl reprezentau tocmai adepții despre care vorbești tu. Eu nu visam să creez aici un grup de rezistență împotriva unui sistem. Asta ar fi dus la auto-distrugere, mai devreme sau mai târziu, pentru că s-ar fi clădit pe ideea de răsturnare a unui sistem greșit, pe când eu voiam construirea unei lumi care să nu aibă altă aspirație decât câștigarea propriei bucurii de a trăi și de a venera natura.

⎼  Un fel de păgânism?

⎼  Deloc, pentru că Dumnezeu este natura. El este Universul și tot El este viața. Nu confunda religia, așa cum ne-o prezintă conducătorii popoarelor, cu credința simplă, care nu așteaptă răspunsurile în afara propriului suflet.

⎼ Și alt motiv care a mai fost?

⎼ Ți-am mai spus. Frica de mine însumi. Ce aș fi făcut dacă nu eram în stare să conduc această societate, dacă nu aș fi știut să-i învăț să trăiască în armonie cu ei îșiși, dar și cu  natura? Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi trebuit să exclud din societate unul sau mai mulți cetățeni care nu s-ar fi adaptat? Oare aș fi rezistat ispitei sau nevoii de a deveni și eu un despot? Multe astfel de îndoieli mi-au zdruncinat sufletul și, din păcate, anii au trecut și nu am reușit să împlinesc acest vis. Ileana, băbuța mea, mă îndemna mereu să nu mă mai codesc atâta și să am mai multă încredere în oameni. Minte de femeie, îmi spuneam. Ce știe ea de răspunderea pe care am avea-o? Și-apoi, nu în oameni nu aveam eu încredere, deși ar fi trebuit aleși cu grijă, ci în mine. În ispitele care știam că vor veni și în slăbiciunea sufletului meu, pentru că lesne este să judeci făcând bine unuia acum, dar rău mai multora în timp. Ei, dar acum tu ești domnitorul celor douășpe hectare de țară și poate vei împlini tu visul de care eu m-am dovedit a fi nedemn.

⎼ Eu, Manole… Tu știi că eu… Eu am mai fost pus să conduc, laolaltă cu alții, e drept, destinele unei țări și m-am dovedit un ticălos, la fel ca și ceilalți.

⎼ Știu, Ioane, dar mai știu că acolo erai unul din sistem și nu prea te puteai opune valului și ușor îți era să te ascunzi în spatele celorlalți, pe când aici ai fi unul singur și în văzul tuturor. Aici nu te mai poți ascunde. Aici trebuie să faci cum e mai bine pentru ceilalți, nu pentru tine. Și, în afară de asta, tu ai fugit din lumea aia. În asta am eu încredere, că ai văzut răul și ai fugit de el, de aceea știu că tu poți să faci binele, așa cum eu nu am putut, deși nu am avut păcatele tale. Sau poate că tocmai de aceea.

Manole Puzderie, deși încă nu venise timpul zăpezilor, timp de meditație și speranță, începuse să se gândească la pagina aceea albă pe care o avea de scris în această iarnă. Că e bătrân și poate la capăt de drum, o știe el de ani de zile, însă neavând urmași, nu avea de ce să se gândească la ce se va întâmpla când el nu va mai fi, dar acum, când soarta îl adusese pe acest om deznădăjduit, grijile lui erau altele. Atât cât mai avea de trăit trebuia să-l învețe pe Ion să trăiască. Avea nevoie de mult tact pentru a-i deschide sufletul obosit și înveninat. Știa că, pentru a reînvia un suflet pierdut, este nevoie de timp, dar el tocmai timp simțea că nu mai are.

Ion Nădejde era însă un om docil și răbdător, urmându-l pe bătrân peste tot și ascultându-l atent, uneori mirat de interpretarea pe care o dădea acesta unor fapte care lui i se păreau banale. Devenise alt om în mijlocul naturii și se bucura de viața aceasta tihnită, fără timp și spațiu, fără grijile și spaimele dinainte. Își uitase complet viața anterioară, deși nici aceasta nu îl pasiona peste măsură. Îi plăcea tihna ei și se bucura de ceea ce trăia, însă era o bucurie absentă, neparticipativă, lucru care îl îngrijora pe bătrân. El ar fi vrut să-l vadă că pune mai mult suflet în treburile pe care le făceau, dar spera să vină această transformare cu timpul. Acum era preocupat să-i arate mijloacele de care se folosea întru câștigarea existenței. Într-o zi îl anunță din senin:

⎼ Mergem la moară, să măcinăm din grâul cel nou.

La început, Ion nu reacționă, însă după ce mintea lui absentă procesă informația, se arătă mirat:

⎼ Cum așa? Mergem la oameni?

Acest „la oameni” suna de parcă ar fi fost vorba de altă specie și avea în el un fel de teamă și respingere.

⎼ Dar ce crezi tu, că noi nu suntem în stare să avem moara noastră? Ori nu ai văzut cascada și iazul din poiană? Te pomenești că n-ai văzut nici căsuța aia de lemn cu o roată mare… cât roata Carului de pe cer!

⎼Păi, eu am crezut că aia e așa, de decor. De frumusețe.

⎼ Sigur că da. De decor și artizanat ne arde nouă aici, că turiștii stau buluc la poartă. Ăla, Ioane, este un lucru practic și cât se poate de funcțional. Hai, pune un sac de grâu în căruță, înhamă-l pe Fulger și să mergem!

⎼ Cine e Fulger?

⎼ Că doar n-o fi Haiduc, șeful haitei de câini! Calul e, cine să fie! Ăla de te-a adus cu targa aici.

⎼ Gloaba aia, care abia se apleacă să smulgă un fir de iarbă, se numește Fulger?

⎼ Da’ tu ce-oi vrea, acum, dacă a îmbătrânit, să-i schimb numele? Hai, mai repede, să nu prindem gloată!

Ion Nădejde pricepu de astă dată ironia bătrânului și intră în hambar cu o urmă de zâmbet pe față.

Ajunși la moara pe apă, bătrânul împinse o pârghie care acționă două scânduri masive de lemn, iar cascada se deplasă cu un metru mai într-o parte, suficient cât să cadă pe cupele roții, umplându-le cu apă. Roata se puse în mișcare cu un scârțâit, la început leneș, apoi din ce în ce mai rapid, transformându-se într-un fel de uruit, acompaniat dinăuntru de frecarea pietrelor de moară, care urmau să transforme grâul în făină.

Ion se uita captivat la mișcarea roții și nu înceta să se mire de ingeniozitatea bătrânului. Dădu să se repeadă înăuntru, să vadă și frecarea pietrelor, când Manole îl opri cu un gest, arătându-i sacul din căruță. Îl aruncă grăbit pe umăr și fugi în moară, cu o bucurie copilărească jucându-i în priviri.

„Ia uite, se miră bătrânul! Nu l-au impresionat zimbrii și căprioarele, care viețuiesc lângă casa mea, nici măcar vecinul ciudat, ursul Tudose, cu drobul lui de sare și pasiunea pentru culesul viei și l-a trezit din amorțire dărăpănătura asta de moară! Se vede treaba că omul chiar de-ar trăi o mie de ani, nu ca mine aproape o sută, tot nu s-ar pricepe să descifreze sufletul semenului său. E bine, să nu-l mâniem pe Bunul Dumnezeu, că de le-am ști pe toate nu ne-am mai putea bucura de minunile vieții.”

Intrând în moară, Manole îl văzu pe Ion lângă pietre, cu sacul dezlegat lângă el, turnând plictisit cu pumnul grâu în orificiul pietrei de deasupra.

⎼ Eu credeam că sunt mai mari, zise. Astea-s pietricele pentru copii.

⎼ Sau pentru oameni cu  nevoi mai mici. Crezi tu că ne-ar fi trebuit, mie și babei mele, care pe atunci era o muierușcă tânără și plină de viață, o moară mai mare? Și apoi, nu strâmbi din nas când Dumnezeu îți așază chiar lângă căderea asta de apă două pietre dure, pe care tu trebuie numai să le cioplești puțin, să le așezi una peste alta și să îți rezolvi problema făinii pe toată viața. Ia, mai bine, pune sacul ăla gol lângă țeavă, că se prăpădește făina!

Toamna s-a scurs liniștit, cu  micile activități gospodărești de punere la adăpost a proviziilor și a fost scurtă în anul acela. A început să ningă încă de la începutul lui noiembrie, însă nu l-a surprins pe bătrânul Manole Puzderie, care pățise el altele și mai și în lunga lui viață. Cum le aveau pe toate la îndemână, nu ieșeau din casă decât pentru lemnele de foc și să mai vadă de animale, altminteri își petreceau timpul lângă vatră, fumând și povestind, mai ales bătrânul, care, odată cu acoperirea pământului în imensa haină albă, se așternuse la povești cu voce caldă și liniștită, mestecând molcom cuvintele, parcă să-i ajungă pentru cele cinci-șase luni de iarnă ce le aveau înainte. Se oprea, mai cu seamă, asupra întâmplărilor pe care le trăise aici, departe de oameni, împreună cu băbuța lui, de care îl legau numai amintiri duioase. Nimic nu avea să-i reproșeze pentru cei aproape șaptezeci de ani de căsnicie.

Ascultându-l, Ion Nădejde se întorcea în timp, la începuturile căsniciei lui cu Teodora și la încrederea pe care o avea că vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Din prea multă dragoste, voise să-i ofere soției lui o viață plină de lux și bogății, însă banul și puterea îl subjugaseră, schimbându-i prioritățile în viață. Pierduse și bogăția, dar și fericirea aceea liniștită care nu se poate clădi decât în tihna unei familii stăpână pe bucuriile și aspirațiile ei. În momentul în care bucuriile îți vin din afara căminului, poți să-i pui cruce și să spui: „Gata! Până aici a fost. De aici începe un alt drum.” Ion nu știuse să vadă acel moment, deși, odată venit nu poți face altceva decât să tai adânc, oprind agonia. Bătrânul își câștigase liniștea și nostalgia de-a lungul unui drum drept și dintr-o bucată. Acest lucru se trăiește, nu se învață și nici nu se împrumută, iar din frânturi nu poți niciodată să clădești un întreg. Ceva se pierde întotdeauna.

Liniștea din încăpere îl făcu atent. Bătrânul tăcuse, probabil de mult timp, lăsându-l cu gândurile lui. Oamenii care știu să tacă sunt oameni adevărați, iar cei care se simt bine în aceeași tăcere ridică monumente prieteniei.

Ion Nădejde începuse să îl admire pe bătrân pentru înțelepciunea lui și pentru liniștea modestă cu care se raporta la univers, deși părea uneori să-l înțeleagă în profunzime. Sau poate tocmai de aceea. Admirația aceasta, pe măsură ce se adunau serile petrecute la gura sobei, se transforma într-un sentiment de duioșie, de dragoste, și, în cele din urmă, de neîngrădită încredere. Nici nu-și dăduseră seama când, pe la jumătatea lui decembrie, rolurile se schimbaseră, iar acum Ion era cel care povestea întruna, iar Manole asculta cuminte și interesat, răsucind la țigări și având grijă de ceainicul în care fierbea molcom vinul roșu pe plită. Bătrânul era fascinat de poveștile în care actori erau oamenii care au condus țara în ultimii 20 de ani, scriitori, artiști și mari oameni de afaceri, totul desfășurându-se în decoruri de lux, în vile boierești sau hoteluri de cinci stele din străinătate. Mai izbea uneori cu vătraiul în foc, ridicând jerbe de scântei, atunci când auzea de o nouă vânzare de țară. Despre unele mai citise în ziarul adus o dată la o lună de Grigorie Uliță, camaradul de pe front, dar acum, când le auzea de la o sursă implicată și cu lux de amănunte, care scoteau în evidență lipsa de sentimente și rapacitatea vânzătorilor, simțea cum îi fierbe sângele în vene, ca vinul, de care uitase, în ceainicul de pe plită. Se liniștea la fel de repede cum se aprindea, mai ales că îl vedea pe Ion speriat și cam jenat de poveștile în care deseori el era unul dintre actori.

⎼ Lumea asta, Ioane, e rău făcută. Aici nu îl înțeleg eu pe Dumnezeu și nu pricep de ce a lăsat atâta mână liberă omului întru exercitarea lăcomiei lui. Poporul ăsta al nostru trebuie să fie condus de domnitori, altminteri nu e nicio socoteală. Cu Burebista și Decebal a fost bine? A fost. Cu Mircea, Ștefan, Vlad, Mihai și alții ca ei a fost bine? Păi, sigur că a fost. Nu zic că nu aveau și ei boierii lor, că nu se poate fără, dar bogățiile țării erau sub controlul domnitorului și nu se înstrăinau. Și apoi, dacă vreunul dintre boieri prea se lăcomea și sărea calul, repede mi-l scurtau de cap și așa îi țineau în frâu și pe alții care ar fi dat dovadă de prea mare lăcomie.

⎼ Adică tu, Manole, ești cam regalist.

⎼ Poți să-i spui și rege, dacă îți place, dar parcă mai românește sună „domnitor”. Și apoi, musai să fie român, dacă la asta te referi, altminteri nu concep.

⎼ Și Parlamentul?

⎼ Adică, Divanul ce avea, că doar tot aia e?

⎼ O fi, dar nu e ales de popor.

⎼ Păi, poporul alege dintre cei oferiți de partide, adică nu prea are importanță pe care îl votezi, că tot muzica aia o cântă.

⎼ Asta cam așa e, că doar știu cum merg lucrurile. Vorbeam numai despre principiile democrației.

⎼ După cum văd eu, democrația a devenit un fel de praf aruncat în ochii prostimii ca și națiunile, principiul secolului XIX, în slujba căruia s-au pus marile spirite ale vremii, de la noi și de aiurea. Oricărui drept obținut de către cetățeni, conducătorii din umbră ai omenirii îi găsesc repede antidotul și îl îngrădesc printr-o rețea complexă de reguli, anihilându-l duios, ca un călău care își ascute foarte bine securea, să nu care cumva să sufere condamnatul mai mult decât este cazul, ca și cum nu ar fi destul că tocmai mintea ne este atacată.

⎼ Mă întreb, Manole, cum de știi tu cum merg treburile în lume, că doar te-ai rupt de ea de-atâta timp și trăiești aici în liniște și pace, de parc-ai fi singurul om de pe pământ?

⎼ Ce nu ți-am spus eu până acum, Ioane, este faptul că, pe lângă studiile pe care le-am făcut în străinătate înainte de război, am adus cu mine, aici în munți, un cufăr cu cele mai importante cărți din biblioteca tatălui meu. Sunt cărți care au rezistat vremurilor, iar învățătura din ele este aplicabilă și acum, pentru că autorii lor au surprins în esență gândirea și firea oamenilor și s-a dovedit că, indiferent de evoluția societății, comportamentul conducătorilor este același, uitând principiile pe care s-a construit ascensiunea lor. Se pare că Dumnezeu, când l-a creat pe om, a pus în firea lui ceva care îl împiedică să rămână același în momentul când devine conducător. Apoi, am citit și ziarele aduse de Grigorie Uliță și pe vremea comuniștilor și pe vremea ăstora de-au venit după ei. Numai ustensilele se schimbă, operația este aceeași. De-aia am visat eu să inventez aici o altă lume, o altă societate, în care regulile să fie în folosul tuturor și nimeni să nu fie deasupra altuia, decât numai prin puterea minții sale, dar mi-a fost frică. Eu ar fi trebuit să fiu răspunzător de această lume. Să fiu domnitorul ei, pentru că întotdeauna cineva trebuie să aibă grijă de popor și să fi intervenit numai atunci când ar fi fost în primejdie bunul mers al micii noastre societăți.

⎼ Nu ar fi fost un fel de comunism?

⎼ Păi nu, pentru că fiecare ar fi avut proprietatea lui și fiecare ar fi produs altceva, iar pentru că nu ar fi existat bani ar fi funcționat comerțul pe bază de troc, adică schimbul în natură. Principiul de bază, Ioane, ar fi fost omenia, pentru că, practic, fiecare ar fi muncit pentru întreaga obște și toți cetățenii ar fi trăit în același mod. Poate că ar fi fost un stil de viață primitiv, chiar tribal, însă, așa cum am trăit eu atâția ani în lumea asta și am fost fericit, așa ar fi putut trăi și un grup mai mare de oameni, care să realizeze că bucuriile artificiale oferite de tehnologie îl îndepărtează de adevărata simțire umană și de bucuria pură a interacționării cu natura. Omul se descoperă ca ființă umană numai raportându-se la natură.

⎼ Și de ce nu ai creat această lume? Ai fi avut aici mijloacele necesare și destui adepți care să fugă de sistemul comunist.

⎼ Unul dintre motive îl reprezentau tocmai adepții despre care vorbești tu. Eu nu visam să creez aici un grup de rezistență împotriva unui sistem. Asta ar fi dus la auto-distrugere, mai devreme sau mai târziu, pentru că s-ar fi clădit pe ideea de răsturnare a unui sistem greșit, pe când eu voiam construirea unei lumi care să nu aibă altă aspirație decât câștigarea propriei bucurii de a trăi și de a venera natura.

⎼  Un fel de păgânism?

⎼  Deloc, pentru că Dumnezeu este natura. El este Universul și tot El este viața. Nu confunda religia, așa cum ne-o prezintă conducătorii popoarelor, cu credința simplă, care nu așteaptă răspunsurile în afara propriului suflet.

⎼ Și alt motiv care a mai fost?

⎼ Ți-am mai spus. Frica de mine însumi. Ce aș fi făcut dacă nu eram în stare să conduc această societate, dacă nu aș fi știut să-i învăț să trăiască în armonie cu ei înșiși, dar și cu natura? Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi trebuit să exclud din societate unul sau mai mulți cetățeni care nu s-ar fi adaptat? Oare aș fi rezistat ispitei sau nevoii de a deveni și eu un despot? Multe astfel de îndoieli mi-au zdruncinat sufletul și, din păcate, anii au trecut și nu am reușit să împlinesc acest vis. Ileana, băbuța mea, mă îndemna mereu să nu mă mai codesc atâta și să am mai multă încredere în oameni. Minte de femeie, îmi spuneam. Ce știe ea de răspunderea pe care am avea-o? Și-apoi, nu în oameni nu aveam eu încredere, deși ar fi trebuit aleși cu grijă, ci în mine. În ispitele care știam că vor veni și în slăbiciunea sufletului meu, pentru că lesne este să judeci făcând bine unuia acum, dar rău mai multora în timp. Ei, dar acum tu ești domnitorul celor douășpe hectare de țară și poate vei împlini tu visul de care eu m-am dovedit a fi nedemn.

⎼ Eu, Manole… Tu știi că eu… Eu am mai fost pus să conduc, laolaltă cu alții, e drept, destinele unei țări și m-am dovedit un ticălos, la fel ca și ceilalți.

⎼ Știu, Ioane, dar mai știu că acolo erai unul din sistem și nu prea te puteai opune valului și ușor îți era să te ascunzi în spatele celorlalți, pe când aici ai fi unul singur și în văzul tuturor. Aici nu te mai poți ascunde. Aici trebuie să faci cum e mai bine pentru ceilalți, nu pentru tine. Și, în afară de asta, tu ai fugit din lumea aia. În asta am eu încredere, că ai văzut răul și ai fugit de el, de aceea știu că tu poți să faci binele, așa cum eu nu am putut, deși nu am avut păcatele tale. Sau poate că tocmai de aceea.

Așa se scurgeau, unele după altele, serile de iarnă pe care cei doi oameni le petreceau în inima muntelui, departe, vorba-ceea, de lumea dezlănțuită. Ziua își mai făceau de lucru pe afară, hrănind animalele sau spărgând lemne pentru foc. Serile fiind lungi, și le petreceau lângă vatră, la o cană două de vin fiert, povestind și uneori revenind la visul bătrânului de a crea pe cele douăsprezece hectare o lume arhaică, însă cu un trai și spiritualitate sănătoase.

Manole nu ținea posturile mari, cum erau cele ale Crăciunului sau Paștelui, însă își făcuse obiceiul de a nu mânca ouă și carne lunea, miercurea și vinerea. Văzând aceasta, Ion Nădejde l-a întrebat într-o zi:

  • Ce fel de credincios ești tu, Manole, că observ la tine propriile reguli de postire?
  • Sunt creștin ortodox, Ioane, așa cum m-am născut, am fost botezat și am pomenit la părinții și bunicii mei. Dar ce treabă ai tu cu postul meu, că doar ești liber să postești ori nu, după cum ți-e pofta și vrerea?
  • Nu că aș avea vreo treabă, dar nu prea pricep ce fel de obicei e ăsta.
  • Postul, Ioane, este pentru curățirea organismului de toxine, nu pentru spirit, dar pentru că poporul, atunci când s-au făcut regulile astea, nu era destul de cultivat pentru a înțelege acest lucru, în schimb avea mare ascultare pentru legile bisericești, s-a impus postul ca un canon pentru purificarea sufletului.
  • Bag de seamă că tu, Manole, ai adoptat o religie pe care ai adaptat-o la trebuințele trupului și sufletului tău.
  • Și ce e rău în asta? Apa este un lucru vital vieții, însă nu în aceeași măsură peștelui și omului, pentru că unul trăiește în ea și o completează cu aer, pe când celălalt face tocmai invers. Vreme îndelungată fără apă nu face bine pământului, dar și prea multă apă îl îneacă. Așa este în natură, totul trebuie să fie cu măsură și fiecare să ia ce și cât îi trebuie nevoilor trupești și spirituale. Viața este cel mai mare miracol al omului, dar nu ar mai fi așa dacă omul nu este liber să-l trăiască după puterea sufletului și a minții sale.

Era spre sfârșitul lui februarie și iarna nu slăbise deloc, ba parcă se mai întețise. Ninsese câteva zile la rând, iar acum era un ger de pocnea coaja de pe copaci. Lemne pentru foc aveau, Slavă Domnului, pentru o iarnă nesfârșită. Fân pentru animale, de asemenea. Le era, însă, tot mai greu să rămână mult timp afară, deși aveau cojoace din blană de oaie și haine groase din lână. Ion începuse să se plictisească. Pe nesimțite, dublase porția de vin și, de ceva vreme, pe al lui nu-l mai fierbea. Manole nu-i spunea nimic, deși observase că lâncezeala îl făcuse mai irascibil și îl contrazicea aproape la fiecare vorbă. Tăcerile se adânciseră între ei, lăsând loc viscolului de-afară să le răscolească gândurile. Manole rupse, în cele din urmă, liniștea în două, în glas simțindu-i-se o îngrijorare care până atunci nu existase.

  • Cred că în noaptea asta nu mai scăpăm de vizita lor.
  • Aștepți musafiri, Manole? zise Ion, mai umplându-și o cană cu vin.
  • Vizitatorii ăștia nu așteaptă invitație, iar când se hotărăsc să vină, o fac împinși de o foame disperată. Nu îi auzi cum urlă în depărtare?
  • Ei, urlă și ei de plictiseală. N-au ei curajul să ne atace atâta timp cât îi avem pe cei patru zdrahoni de ciobănești carpatini și, după câte știu, lupii sunt pe cale de dispariție în țara noastră. Or mai fi rămas vreo doi-trei lupi bătrâni și jigăriți.
  • Așa știai și despre zimbri. Îți spun eu, că i-am mai văzut și-n alte ierni, este o haită de vreo 15-20 lupi. Hai mai bine să ne asigurăm că animalele sunt bine închise, să nu poată pătrunde fiarele la ele!
  • Prea te-ai făcut fricos, Manole. De ce le mai dai de mâncare la dulăii ăștia dacă nu te poți lăsa în paza lor?
  • Câinii te păzesc, dar când primejdia e mare, au nevoie să vadă că stăpânul e alături de ei pentru a lupta cu mai multă vitejie. S-ar putea ca în noaptea asta să ieșim cu topoarele să ne apărăm animalele de lupi.
  • Asta în niciun caz, răspunse Ion cam iritat. Du-te mai bine și întărește ușile la grajd, bagă și cățelușii în casă, să nu-i pape lupii, și dimineață, când se liniștesc lucrurile, ne putem vedea de treaba noastră.
  • Asta, Ioane, nu este după legea naturii în care trăim. Văzând că ne e frică, lupii ne vor asedia și, până la urmă, vor găsi mijloace să pătrundă ori la animale, ori la noi, și tot la luptă se va ajunge, numai că avantajul va fi de partea lor. Legea naturii spune că trebuie să-ți aperi teritoriul de atacatori și să-i alungi, nu să te lași dominat de ei.
  • Ba eu consider că e mai înțelept să stai aici la căldurică și să aștepți până când se vor plictisi și-și vor căuta o pradă mai accesibilă.
  • Se vede că ai trăit departe de viață. Voi considera că sunt, ca și până acum, singur și voi îngriji să-mi apăr proprietatea.

Manole rostise cu amărăciune ultimele vorbe. Își puse cu mișcări încete cojocul și căciula, întârziind să iasă din casă, doar-doar celălalt își va schimba hotărârea, dar, în cele din urmă, se decise să deschidă ușa. Vorbele pe care le auzi dinspre vatră nu erau cele așteptate:

  • Dacă tot ieși, mai adu și o ulcică de vin, că s-a terminat!

După vreo oră, timp în care a întărit toate ușile și obloanele de la ferestre și a stat de vorbă cu cei patru câini, să le dea curaj, Manole s-a întors în casă plin de promoroacă în barbă și sprâncene.

  • Nu ți-am zis să mai aduci și vin? îl întrebă mirat și oarecum răstit Ion.
  • M-am luat cu treburile și am cam uitat, dar mă duc acum să aduc.

Bătrânul se întoarse după ceva timp și mâinile care țineau ulcica cu vin aveau un tremur ușor perceptibil, lucru care nu se mai întâmplase până acum. Voind să toarne vinul în ceainic, un strop căzu pe plita încinsă, iar sfârâitul acesta îl făcu atent pe Ion.

  • Ce faci, moșule? Nu-l mai pune la fiert, că e bun și așa! Încă fierberea îi mai ia și din tărie.

Asta o știa și Manole, tocmai de aceea ar fi vrut să-l fiarbă, să-l țină pe Ion mai lucid, fiindcă acum știa sigur că la noapte vor veni lupii. Pregătise lângă ușă două topoare cu cozile lungi și două țepușe ascuțite, arme cu care spera să respingă atacul jivinelor. Își făcuse socoteala că ei, oamenii, împreună cu cei patru câini, printr-un atac fulgerător, vor reuși să omoare rapid 4-5 lupi, lucru care ar fi fost suficient să descurajeze restul haitei. Apoi le-ar fi lăsat hoiturile în pădure și lupii hămesiți și-ar fi potolit foamea cu tovarășii lor. Sătui, ar fi plecat în alte locuri și, cel puțin iarna asta, nu ar mai fi revenit pe câmpul luptei unde au suferit o înfrângere grea.

În timp ce se gândea la atacul iminent al lupilor și la mijloacele de apărare, Manole îl privea printre pleoapele întredeschise pe Ion cum golea, temeinic și așezat, vinul din ulcica încăpătoare din lut ars în cuptor. Pentru prima dată de când îl adusese în casa lui, bătrânul avea îndoieli în privința firii lui Ion Nădejde. Știa că oamenii nu sunt toți puternici, dar, în vreme de primejdie, cei mai mulți dintre ei se întăresc, luându-și forță din atmosfera care se creează în aer deasupra comunității strânse în fața pericolului care vine din partea naturii dezlănțuite, a dușmanului cuceritor sau a fiarelor sălbatice. Manole Puzderie spera ca, în clipa hotărâtoare, această forță să cuprindă și ființa lui Ion Nădejde. Numai de excesul de vin îi era teamă, dar mai văzuse oameni care, speriați, se treziseră din beție de parcă nici n-ar fi pus pe limbă.

În cele din urmă, după miezul nopții, Ion adormi lângă vatră, beat turtă. Bătrânul spera să mai întârzie atacul lupilor, să-i dea timp mai tânărului său tovarăș să-și revină din beție. Lupii, de parcă ar fi știut acest lucru, începuseră să dea târcoale casei. Se simțea în agitația animalelor și în nervozitatea câinilor, care parcă se adunaseră în fața intrării, lătrând spre pădurea întunecată, însă cu urechile ciulite spre orice zgomot ar fi venit din casă. În noapte, urletul lupilor încetase, iar câinii lătrau mai rar, atenți și ei la liniștea pădurii. Manole Puzderie înțelese că haita pregătea atacul și se hotărî să-l trezească pe Ion.

  • Hai, Ioane, scoală-te! Hai că a venit momentul să vedem dacă merităm ori nu să trăim!

Vorbind, bătrânul îl zgâlțâia pe Ion, dar acesta era țeapăn va buștenii lângă care adormise. În timp ce Manole încă se căznea să-l trezească pe bețiv, lupii porniră atacul. Învălmășeala fiarelor și a câinilor se petrecea chiar în fața casei, în timp ce o parte a haitei încerca să pătrundă în grajdul vitelor, care mugeau înfiorător, simțind că le-a venit sfârșitul. Corpuri grele se izbeau, în încleștarea luptei, în ușa care trosnea a groază. Bătrânul puse mâna pe topor și țepușă, înțelegând că trebuia neapărat să-și ajute câinii până nu era prea târziu. După urletele de afară, lupii erau în număr mare. Poate prea mare pentru ei. Se întoarse la Ion și îl zgâlțâi puternic, doar-doar va reuși să-l trezească, dar Ion părea mort, dus pe altă lume. Manole se repezi la ușă, smulse drugul care o ținea blocată și, cu ochii sticlind, se pierdu în haosul nopții.

 

Ion Nădejde ieșise din casă desculț, fără cojoc și cu capul descoperit. Călca pe zăpada moale fără să-i simtă răceala, de parc-ar fi fost de bumbac. Aerul era cald, primăvăratic, și se mira cum de nu se topește zăpada. Parcă auzindu-i mirarea, din zăpadă începură să răsară, unul câte unul, maci roșii, care creșteau rapid de înălțimea unui om. Din copaci cădeau peste ei larve mari și scârboase, se zvârcoleau o vreme în mijlocul florilor, apoi își luau zborul spre cer, fluturi imenși, cu aripi roșii din petalele macilor. Cerul s-a acoperit de roiul fluturilor, întunecând pământul, până când o ploaie s-a pornit din senin, spălând de polen aripile și căzând pe zăpadă, înroșind-o. Ion era și el roșu de ploaia căzută și începu să alerge cu greu prin zăpada roșie ce-i ajungea până la brâu. Deodată un ger năprasnic cuprinse pădurea, înghețând totul într-o clipă. Omul rămase captiv în capcana de gheață. Un câine slab de i se vedeau coastele venea spre el printre copaci, pe deasupra gheții. Se opri lângă el și începu să-i lingă urmele roșii de pe față, care începuseră să miroasă a sânge. Tot lingând, câinele se întărâta și devenea conștient că foamea lui trebuie potolită. Înțepenindu-se pe picioare, începu să smulgă carne din trupul omului, care nu se putea apăra. Gerul îi înghețase simțurile pentru că nu simțea durerea, deși vedea cu groază cum câinele smulge din el bucăți mari de carne, pe care însă, nu le mânca. Le smulgea numai, apoi le scuipa, cu scârbă parcă, într-o parte. Curând, lângă câine se ridicase o grămadă mare de carne, în timp ce din om nu mai rămăseseră decât ochii bulbucați, ieșiți din orbite, privind consternați la mormanul însângerat care fusese trupul lui. Câinele îl părăsi, rânjind, la fel de slab și jigărit cum venise. Soarele se aprinse incandescent pe cer, căldura lui topind cei doi ochi care se scurseră în zăpadă ca două lacrimi, sfârâind. Din mormanul de carne începu să iasă o duhoare de stârv ars.

 

Ion Nădejde se trezi cu un urlet de durere. Se mișcase prin somn și pusese mâna pe plita încă încinsă, arsura secându-l la inimă. Cu creierul buimac după beție, realiză târziu că în încăpere este frig și observă că ușa este deschisă la perete. Își spuse că bătrânul ieșise la animale și nu o închisese bine. Nervos, își luă cojocul pe el și ieși din casă. Făcu numai un pas afară și înlemni de groază. Zăpada din fața casei era înroșită de sânge și presărată peste tot cu leșuri de lupi, de câini și de… Omul scoase un urlet sfâșietor, care spintecă liniștea de gheață a muntelui. Căzu în genunchi și își izbi, hohotind, fața de zăpada năclăită de sânge. Bătrânul Manole Puzderie zăcea cu fața în sus, cu o mână încleștată pe topor și cealaltă în grumazul unei namile de lup. Ochii lui albaștri și limpezi, nu tulburi, ca ai oamenilor care nu știu să și-i spele cu lacrimi de păcatele lumii, erau înfipți în seninul cerului, împăcați, fără urmă de ură sau regrete. Fusese un om care a știut să trăiască și a murit trăind.

La câțiva pași de leșul bătrânului, ursul Tudose, și el plin de sânge, cu blana sfâșiată, lingea rănile lui Haiduc, cel mai viteaz dintre câini, care scăpase cu viață din înfruntare, însă cu răni adânci pe tot corpul. Ursul auzise urletele de afară sau simțise primejdia și își părăsise bârlogul călduros și sigur pentru a veni în ajutorul vecinului său, omul.

Au urmat zile nesfârșite de gol și de nerost. Ion Nădejde aștepta să se surpe muntele peste el, pentru că viața lui nu mai avea niciun sens. Stătea ore-n șir pe butucul din fața casei, acolo unde altă dată bătrânul își deschisese inima și îi pusese în palmă toată speranța și încrederea lui. Se întreba dacă nu cumva ticăloșia era parte din ființa sa. Încerca să înțeleagă cum de ajunsese atât de mic. Mult mai mic decât oricare dintre ființele de pe acel munte. Da, chiar și lupii îi erau superiori. Ei își urmaseră instinctele și acționaseră în firescul naturii lor și al nevoilor existențiale. El în virtutea cărui firesc acționase? Sau, mai degrabă, zăcuse în inconștiență nejustificată. Se ocupa, absent, de hrana animalelor, încercând să nu fie chiar atât de ticălos lăsându-le și pe ele să piară. Măcar până în primăvară.

Pe măsură ce iarna își pierdea puterile, îi pierea și lui dorința de a mai trăi. Înțelesese că nu merită. Nu făcuse nimic bun în toată viața lui, ba chiar contribuise din belșug la răul multora. Își spunea că trebuie să împlinească această ultimă datorie și să scoată animalele din iarnă, apoi își va da singur pedeapsa, care oricum era prea mică față de ce i se cuvenea. Va căuta haita de lupi și se va lăsa sfâșiat de ea. Își amintea de scenele dintr-un film, în care un supraviețuitor al a unui accident de avion prăbușit în munți, în plină iarnă, se pregătea de confruntarea finală cu o haită de lupi. Deși știa că va trebui să moară, se pregătea cu tot ce avea la dispoziție pentru a o face luptând până la capăt. El nu va face acest lucru. Știa că nu merită lupta pentru o viață atât de neînsemnată. Se obișnuise cu acest gând și își trăia ultimele zile de iarnă la fel de indiferent, dar mult mai liniștit sufletește. Această liniște i-a adus, la sfârșitul lui martie, după mult timp, un vis. Era, ca acum, iarnă, iar el stătea, împreună cu moș Puzderie, pe butucii din fața casei. Moșul fuma liniștit din luleaua lui și nu părea să fie supărat pe el. Îi vorbea la fel de deschis și așezat, ca pe vremuri. El nu ridica privirea din zăpadă, ca un școlar prins cu lecția neînvățată. Manole Puzderie nu făcea caz de vinovăția lui. Îi povestea întâmplări trăite de el și baba lui, pe vremea când abia își încropiseră gospodăria asta în munți, de visurile lor, pentru ca, în cele din urmă, să aducă vorba despre planul lui de-o viață, pe care nu a avut curajul să-l pună în practică, acela de a construi pe aceste douăsprezece hectare de munte o comunitate bazată pe dragoste de natură, de viață și respect pentru aceste daruri neprețuite care i s-au dat omului. O nouă civilizație chiar, în care minciuna să nu existe, iar banul și bogăția să nu aibă nicio valoare. Această societate să producă numai ce și cât are nevoie, alocând pentru aceasta numai o mică parte din timpul ei. Preocupările principale să fie observarea vieții, a naturii și bucuria comunicării cu oamenii care formează comunitatea. Atunci, Ion Nădejde a îndrăznit să-l întrebe dacă asta nu sună a un fel de comunism sau, mai degrabă, a ideologie care se regăsește la anumite secte religioase, ori chiar la cunoscutul curent flower-power din anii ’60. Manole Puzderie a oftat adânc și a tăcut minute în șir. Într-un final s-a hotărât să vorbească și i-a destăinuit că aceste temeri l-au frământat și pe el în toți acești ani și datorită lor nu își înfăptuise visurile. Sigur că toate societățile s-au bazat pe idei bune, însă ele au fost puse în practică și adaptate de către oameni, iar omul are în gena lui o ispită care cu greu poate fi ținută în frâu. Ispita de putere, de a-i domina pe ceilalți. De asta m-am temut și eu. Dacă m-aș fi lăsat pradă acestei ispite? Ce s-ar fi întâmplat atunci cu lumea în care îmi pusesem atâta speranță? Cu siguranță s-ar fi găsit câțiva care să mă doboare și să mă înlocuiască și atunci ar fi devenit ei despoți, ar fi venit cu noi legi, care să le consolideze puterea, și s-ar fi ajuns la situația din lumea de jos. Nădejde i-a spus atunci că, se pare, omenirea nu are nicio șansă de a trăi spiritual, fără să pună pe primul plan realizările materiale. Moșul l-a contrazis atunci, spunându-i să nu facă și el aceeași greșeală. Omul a fost învățat, de secole, să dea o importanță mai mare decât e necesar nevoilor materiale și e greu să fie dezvățat, dar nu și imposibil. Dacă nimeni nu încearcă să creeze, total dezinteresat, o altă lume, o altă civilizație, bazată pe alte principii, cum să conștientizeze ceilalți că există și un alt mod de trai? Eu îmi recunosc vina că nu am încercat măcar să înfăptuiesc acest vis, dar tu mai ai o șansă să o faci.

  • Eu? Dar știi cât de ticălos am fost!
  • Știu că ai fost slab, dar cine nu e, într-un fel sau altul? Și eu am fost un laș că nu am încercat. M-a mulțumit confortul și liniștea mea.
  • Dacă nu ai reușit tu, cu atâtea calități morale, cum crezi că aș reuși eu?
  • Mi se pare mie sau te-ai hotărât ca, odată cu venirea primăverii, să cam termini cu viața asta?
  • Așa e și nu mă mir că știi, dar ce altceva mai am de făcut? Nu merit să mai trăiesc.
  • Văd că nu mai dai doi bani pe viața ta, totuși, îmi pare că vrei s-o faci pentru că te simți și puțin vinovat față de mine.
  • Puțin zici? Nu vezi că nici nu merit să te privesc în ochi?
  • Eu zic că, dacă tot nu mai ai ce aștepta de la viața ta și poți într-un anumit fel să-ți răscumperi vina pe care crezi că o ai față de mine, să înfăptuiești tu ceea ce nu am reușit eu.
  • Văd eu că ai venit să mă pedepsești, dar adevărul este că merit orice. Totuși, nu văd cum aș putea realiza acest lucru.
  • Eu am greșit încercând, sau măcar gândind să încerc, să construiesc noua lume aici. Ea trebuie construită acolo jos, în mijlocul celeilalte lumi, pentru a putea fi văzută și luată ca exemplu.
  • Crezi că voi putea? Crezi că vor lăsa să se nască o astfel de lume?
  • Dacă vor ști ce vrei să construiești, cu siguranță nu te vor lăsa, de aceea trebuie să mergi, la început, după regulile lor.
  • Bine, dar pentru un așa proiect am nevoie de bani mulți, iar tu ziceai că banii nu ar trebui să existe!
  • Știu, dar nu poți ajunge la acel moment dintr-odată. Prin modul de viață la care se va ajunge, banii vor dispărea de la sine. Ai să vezi asta dacă citești manuscrisul pe care l-am lăsat pe fundul cufărului în care își ținea baba mea rețetele leacurilor din plante.
  • Bine, dar cu ce bani voi realiza acest vis?
  • Tu citește manuscrisul și vei vedea ce și cum. Hai, că se cam face dimineață!

 

Vremea se îmblânzea cu fiecare zi care trecea, însă Ion Nădejde nu se lumina deloc la chip, ba parcă se înnegura mai tare. Îl preocupa mult visul ce-l avusese și-l întorcea pe toate fețele, neștiind dacă să-l ia sau nu în serios. Măcar ieșise din apatia care pusese stăpânire pe el după moartea bătrânului. Totuși, gândul de a încheia socotelile cu viața nu-l părăsise în totalitate, asta poate pentru că nu dădea prea multe șanse de reușită proiectului îndrăzneț pe care-l gândise Manole Puzderie. De altfel, nici nu-i era prea clar cum l-ar putea pune în practică. Este adevărat că bătrânul îi vorbise mult despre aceste planuri, dar nu-l ascultase cu atenție, poate și pentru că nu crezuse vreo clipă că s-ar putea împlini.

Haiduc îi primea hrana cu indiferență și părea că nici el nu mai avea prea mult chef de viață. Îi surprindea uneori privirea care-l urmărea cu reproș, de parcă l-ar fi privit cu ochii bătrânului.

 

 

 

 

 

va urma

 

 

Published inRoman în lucru

5 Comments

  1. Excelent firul naratiunii – sper sa citesc si continuarea!

    • Mă bucur că vă place! Voi posta pe măsură ce apare în revista Itaca.

  2. Roman de tip modern?, că anvergurile la care visează Breban au fost posibile numai în perimetrul istoric trăit de el!

    • Romanele mele, nene Dăncușule, se pliază pe contemporaneitate, altminteri nu poci, care va să zică (careva, să zică!), poate staționa în zona modernului, nicidecum să sară pârleazu’ în post-modernism. În ăsta de față o să mă duc un pic spre utopie, că așa ne place să numim ceea ce nu suntem în stare să realizăm, utopie! Dar să nu ne grăbim…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *