drumul devenise cleios
greu
ca un aluat nefrământat destul
picioarele mi se afundau
până în inima pământului
iar când le smulgeam
apucam între degete bucăți de timp
le amestecam cu noroiul nostru de suprafață
și le lăsam copiilor abandonați
să facă din ele
pitici de grădină
să nu le spuneți că
albă ca zăpada nu s-a mai trezit
niciodată
25 iulie 2016
Be First to Comment