Categorie: Elegiile întoarcerii – poezii

  un plop crescuse până la cer pe el s-a cățărat pământul până n-a mai rămas nimic jos numai eu dormisem somn lung și greu…

  era o masă rotundă ca un biscuit în jurul ei ascultau în tăcere șapte muți de nicăieri veniseră mai înainte de peste tot adunaseră…

când am ajuns seara la bâlciul din marginea unui sat fericirea era peste tot ca vata pe băț și turta dulce tiribomba te învârtea amețitor…

ajuns la țărmul unei ape am dat drumul calului păstrând numai o potcoavă de noroc sau ancoră cine știe ce poate ascunde o mare necunoscută…

într-o piață un om vorbea mulțimii soarele cădea oblic pe el și părea mare ce minunat rostogolea cuvintele asupra mulțimii baloane de săpun păreau în…

  ningea cu păsări moarte se făcuseră nămeți drumul nu mai era nimic și limbile ceasului din turn încremeniseră cineva trăgea clopotul dar limba-i amorțise…

ca rădăcinile ce nu mai suportă pământul creștea singurătatea din mine împresurându-mă cu aripi frânte multiple și zadarnice zborul nu e pentru învinși mi-a șoptit…

străbătusem o bună parte din lume în orice caz destul cât să-mi doresc întoarcerea acasă numai că vântul și ploaia și seceta îmi șterseseră urmele…

murisem dintr-odată și fără motiv pe spate cu ochii larg deschiși într-o încremenire statuară lăsam cerul să intre în mine atâta liniște și-atâta bine nu…

  cărțile zburau ca niște păsări luate de un vânt al nimănui funingine cădeau cuvintele din cer căutând să se-așeze numai pe flori de ochiul-boului…