un plop crescuse până la cer pe el s-a cățărat pământul până n-a mai rămas nimic jos numai eu dormisem somn lung și greu și n-am știut că lumea se mutase la cer rătăceam zi de zi printre rădăcini despletite ca o cârtiță fără mușuroi ascultând cum bate ploaia într-o limită de viteză 20 octombrie 2016
era o masă rotundă ca un biscuit în jurul ei ascultau în tăcere șapte muți de nicăieri veniseră mai înainte de peste tot adunaseră colb să facă în locul acesta cetate pentru desculți a trecut într-un timp rătăcind o lupoaică și le-a spus că nimic nu se face durabil dacă nu e cuvântul în frunte și biscuiți de ajuns…
când am ajuns seara la bâlciul din marginea unui sat fericirea era peste tot ca vata pe băț și turta dulce tiribomba te învârtea amețitor printre stele în alt timp în altă poveste și te-ntorcea mai bătrân sau mai tânăr după cum apucai să respiri cerul o luai grăbit de la capăt doar-doar vei afla de unde vine atâta lumină…
ajuns la țărmul unei ape am dat drumul calului păstrând numai o potcoavă de noroc sau ancoră cine știe ce poate ascunde o mare necunoscută ca un vis a trecut un anotimp și țărmul celălalt mi-a apărut un posibil acasă numai că o herghelie de cai șchiopătând erau paznicii unei greșeli fără noimă 13 octombrie 2016
într-o piață un om vorbea mulțimii soarele cădea oblic pe el și părea mare ce minunat rostogolea cuvintele asupra mulțimii baloane de săpun păreau în acea dimineață minunată dar soarele s-a ridicat drept pe cer și umbra omului s-a făcut mică amiaza nu-i un moment bun pentru lideri prea e curată lumina și nimeni nu mai are răbdare să se…
ningea cu păsări moarte se făcuseră nămeți drumul nu mai era nimic și limbile ceasului din turn încremeniseră cineva trăgea clopotul dar limba-i amorțise a somn din loc în loc ieșeau din mușuroaie oameni cârtiță scuipau spre clopotul mut și intrau în pământ ca în niște cutii de poștă din care nu vor mai fi livrați niciodată 26…
ca rădăcinile ce nu mai suportă pământul creștea singurătatea din mine împresurându-mă cu aripi frânte multiple și zadarnice zborul nu e pentru învinși mi-a șoptit un puf de păpădie înălțându-se zborul nu are nicio noimă gândea o frunză căzând sub noroiul uscat pe picioare ascund poveștile unor păsări ce nu știu să moară 23 septembrie 2016
străbătusem o bună parte din lume în orice caz destul cât să-mi doresc întoarcerea acasă numai că vântul și ploaia și seceta îmi șterseseră urmele nu gândisem întoarcerea și nu le-am făcut adânci ulisian voi rătăci de-acum întrebând păsările de tine chiar dacă zi de zi voi îngropa un vis în mușuroaie proaspete de cârtiță 21 septembrie 2016
murisem dintr-odată și fără motiv pe spate cu ochii larg deschiși într-o încremenire statuară lăsam cerul să intre în mine atâta liniște și-atâta bine nu mai cunoscusem înainte și nimic nu știusem nimic nu trăisem nimic n-aveam să pierd numai că o bătaie de aripă lângă ochiul stâng m-a amestecat cu praful drumului și am uitat că pentru o clipă…
cărțile zburau ca niște păsări luate de un vânt al nimănui funingine cădeau cuvintele din cer căutând să se-așeze numai pe flori de ochiul-boului s-acopere privirea pământului cu ochelarii orbilor în jurul focului imens ei alergau ca prinși de nebunie și nu vedeau că sus nu mai e cer jos nu mai e pământ numai o negură în care…