I-am promis Mihaelei Cârlan să scriu ceva pentru Catchy. De fapt, așa cum și vorbirăm pe cele mesaje atât de la îndemână comunicării, nu ca sarcină de serviciu în lung de linie, ci, mai degrabă, de dragul spectacolului unui demonstrativ. Nu știu alții cum sunt, deși feisbucul ne arată explicit și cu de-a sila ceea ce nu ne interesează, dar pe mine m-a ferit cel de pretutindeni să scriu forțat, nevoit și împins de împrejurări. Acum, totuși, mi-am pus această problemă. Dacă Mihaela mi-a cerut un material (orice, zicea dumneaei), mă gândesc că nu vrea ceva în nestilul meu, fapt care se află în firescul lucrurilor. Eu, însă, nu am de lucru și încep să mă gândesc cum ar fi să scriu ce vrea “lumea”. Dar, oare, știe cineva ce vrea? Ne-am făcut un obicei, referindu-ne la televiziune, presă scrisă și literatură, să expediem rapid subiectul cu un vag și disprețuitor slogan: “Asta vrea poporul, asta îi dăm!” Asta vrea, pe naiba! Atunci când ăia cu ceva mai multă contra-greutate în partea superioară a corpului creează după puterea de înțelegere a omului simplu în gândire (fără niciun fel de intenție de subapreciere), fenomenul artistic s-a dus de parcă nici n-ar fi fost. Și e normal, pentru că “așa” poate crea oricine. Omul necreativ, dar cu înclinație apreciativă spre actul cultural, nu vrea să vadă/citească ceea ce poate face și el. Are nevoie să îl surprinzi, să nu înțeleagă, ba chiar să te injure pentru că nu te înțelege și, apoi, în ceea ce-i privește pe unii dintre creatori, să-i lumineze un critic mai destoinic, care îl înțelege și pe artist, dar știe să traducă și arta acestuia pentru omul de rând.
Bat câmpiile, desigur, însă, pe undeva, cam așa stăm.
Dar nu asta mă apucasem să vă spun. Mă gândeam ce subiect să abordez și mi-am dat seama că toate sunt luate și întoarse pe toate părțile. În ceea ce privește politica, lumea e lămurită, deși nimeni nu are soluția. Administrația din România e la pământ, disecată și autopsiată, numai că nu se găsește nimeni să-i dea un brânci în groapă. Asta ar presupune că trebuie pusă alta în loc. Învățământ, sănătate, asigurări? Rezolvate. Adică, acceptate ca situații fără ieșire. Patrimoniul cultural? Unii ar spune că, pe lângă cele de mai sus, ăsta-i un moft.
Vă spun ceva, o bănuială de-a mea, dar să nu o luați neapărat de bună. S-ar putea ca, pentru toate aceste anomalii din societatea în care trăim, să fim chiar noi de vină, laolaltă și luați individual. Uneori mai recunoaștem acest lucru, dar ne e lene să facem cel mai mic efort pentru a schimba ceva, că oricum nu ne susține nimeni și ar fi degeaba.
Dar nici despre asta nu voiam să vă vorbesc. Oricum, au mai spus-o și alții.
Am fost tentat să vă spun chiar despre concursul de poezie Peregrinări, organizat de către Centrul nostru de promovare Itaca, de la Dublin, care tocmai s-a încheiat, și aș fi vrut să vă scriu despre frumoșii autori care scriu poezie curată, fiecare așa cum o simte, dar ar fi trebuit să vă spun și despre cei care, poate sunt frumoși atunci când își scriu poezia, însă după ce ies din transă devin, nu urâți, pentru că oamenii nu sunt urâți, ci purtători de urât și de neomenie. Mă gândesc că nici asta nu v-ar fi de folos și atunci trebuie să vă spun despre mine.
Ei bine, sunt un om tânăr, frumos, viteaz, ce mai încoa și-ncolo, un Prâslea cel voinic, iubesc planeta Pământ și, mai presus de toate, deși acum nu locuiesc acolo, iubesc România, cu tot cu voi, cei care o populați și îi dați identitate, purtând în suflete speranța că noaptea asta, oricât ar fi de lungă, tot va fi până la urmă sfâșiată de colții zorilor neînvățați cu minciuna, că dacă minciuna n-ar fi, nici răul nu și-ar găsi loc între oameni.
Viorel Ploeșteanu
10 iunie 2014
Be First to Comment