Înainte de era internetului, cărțile păreau a fi ceva sacru. Adolescent fiind, îmi imaginam procesul de creare a unei cărți ca pe ceva magic. Înainte de toate era scriitorul. Un supraom. O entitate înzestrată cu atâta pricepere și imaginație, încât nu credeam că este posibil să trăiască printre oameni. Și totuși, poveștile lui erau cu și despre oameni. Poate că trăia undeva sus, poate într-un turn de fildeș, oricum deasupra lumii mici în care trăiam eu, iar de acolo avea acces la toate întâmplările de jos. Un fel de Dumnezeu mi-l închipuiam. Apoi cartea, această minunăție ajunsă, printr-un noroc, la mine. Vedeam parcă un palat imens (nu, nu Casa Scânteii!), în care trudeau oameni mici, dar pricepuți, să facă din opera maestrului o carte. Maestru care apărea în imaginația mea ca o umbră impunătoare, aplecată ușor deasupra biroului mic al directorului (și el mic) editurii, apucând cu mâini tremurânde, emoție amestecată cu bucurie și conștientizare a micimii, manuscrisul cu scris mărunt și grăbit, acoperind sute de pagini. Era singura dată când maestrul se cobora între oameni, să-și dea opera la tipar și să-și încaseze onorariul colosal, care să-i ajungă până la definitivarea următoarei opere să-și cumpere tutun pentru pipă și băuturi fine. Apoi manuscrisul avea să treacă prin zeci de mâini și minți pricepute, care să culeagă textul, să-l corecteze, să-l sune cu teamă pe maestru atunci când o frază nu li se părea logică. De fapt, când mințile lor mărginite nu aveau adâncimea să priceapă construcția uriașului scriitor. Desigur, înainte de acest telefon se aduna un consiliu editorial, în frunte cu directorul, lingvistul și grămaticul instituției, care trudeau zile în șir asupra frazei cu pricina, iar dacă nu găseau soluția salvatoare, abia atunci directorul, după alte zile de pregătit discursul, își lua inima-n dinți și îl deranja pe maestru. Este adevărat că, uneori, nici chiar maestrul nu-și mai ducea aminte ce a vrut să scrie și îi trântea telefonul în nas, nu înainte de a-i face incompetenți.
După ce manuscrisul era, în sfârșit, pus în pagină, începea nebunia tipăririi. Planuri, încercări de tipuri de hârtie, de caracter, de corp de literă… Când totul era gata, primul exemplar tipărit era dus la maestru, spre aprobare. Nu de puține ori acesta nu corespundea standardelor uriașului scriitor și munca în tipografie era luată de la capăt.
În cele din urmă, cartea ajungea în librării. Ce zumzet era în oraș! Ce bucurie a nerăbdării, de parcă noi toți am fi scris acea carte și acum așteptam să-i dăm nume. Desigur, maestrul nu cobora din turn pentru atât de puțin lucru. Erau însă cei mai vestiți critici literari, care, în loc să lumineze publicul profan, mai rău îl amețea cu termeni bombastici, meniți să gâdile orgoliul autorului și să ațâțe invidia confraților.
Pentru noi, cititorii, conta numai să punem mai degrabă mâna pe noua carte. Și puneam. Și ne refugiam în bârlogurile noastre reci și întunecate, unde, una cu opera maestrului, căutam să descoperim o lume nouă, luminoasă și plină de bucurie. Uneori o găseam.
Am sărit peste etapa în care, dincolo de tot colectivul care trudise să facă o carte din manuscrisul maestrului, cel mai luminat dintre înțelepții culturali ai epocii, omul cu cenzura, își dădea sau nu acordul pentru apariția anumitor pasaje sau chiar a cărții. Dar astea sunt detalii.
Aceasta era imaginația mea adolescentină în ceea ce privește existența scriitorilor și a cărților care ajung la cititori. Mai citeam despre viețile trecute ale unor mari scriitori, scrise de alți mari scriitori, desigur, sau critici literari și mă minunam că au fost, totuși, oameni, dar tot nu reușeam să-i cobor din turnul de fildeș în care îi cocoțasem.
Acum toți scriitorii sunt pe Facebook. Îi avem atât de la îndemână. Îi avem prieteni, glumim cu ei, ba chiar îi și certăm când nu suntem de acord cu zicerile ori scriitura lor. O facem ca de la egal la egal, pentru că suntem scriitori cu toții. Cititori nu prea mai suntem.
La fel de adevărat este că, unii dintre scriitori se simt obligați să ia atitudine față de întâmplările din viața cotidiană, iar aici nu mai au scuza ficțiunii, aici sunt ei, oamenii obișnuiți, care simt și văd politica la fel cum și ceilalți o simt, care trăiesc cam în aceleași condiții economice cu cititorii lor, care au simpatii și antipatii, iar ei, unii dintre ei, cred că vocea lor contează mai mult decât a altora și dau, de cele mai multe ori, sentințe, nu emit păreri. În mod firesc, omul de rând, care nu este scriitor, crede că știe mai bine, pentru că scriitorii nu pot fi obiectivi, ei trăiesc în lumea lor fantezistă și habar nu au de realitate. Și începe lupta de clase. Și vedem că scriitorul mare, coborât din turnul lui de fildeș, ca om e mic. Sau e făcut mic de alți oameni mici, numai că el ține morțiș să dovedească cititorimii că nu-i așa, că el e, nu numai un talent uriaș, ci și un bun analist socio-economico-politic. De aici s-a terminat cu mitul marelui scriitor. Nu mai poți face diferența între talent, pricepere, geniu și mahala. Unii o fac cu bună știință, crezând că astfel își fac publicitate și își vor vinde cărțile mai bine, conștienți că, între miile de cărți din librării, ale lor pot rămâne în veci nebăgate în seamă.
Expunerea scriitorului pe rețelele de socializare poate fi un câștig pentru el însuși, ca orgoliu, însă cu siguranță este o pierdere pentru cititorul care vrea să intre într-o lume miraculoasă, unde speră să-și descopere un alt sine, de poveste, care nu poate fi expus în lumea reală. Desigur, cititorii, cei care se pricep să discearnă între lumesc și creație, vor ști să lase deoparte poza arătată mulțimii și să intre în camera obscură a celui care a creat imaginea.
Greul, acum, cade pe cititor.
22 decembrie 2020
Be First to Comment