Albert Camus spunea că, o cale la îndemâna oricui de a face cunoştinţă cu un oraş este să încerci să afli cum se munceşte în el, cum se iubeşte şi cum se moare. În romanul său „Fantasme”, Viorel Ploeşteanu ne face cunoştinţă cu un oraş, cu o metropolă europeană – Bucureştii – „…care sunt teribil de frumoși în zori, fără furnicarul de oameni și mașini, fără hărmălaie și nervi, fără bucureșteni”. Un oraş în care, asemenea Predicii de pe muntele Mântuitorului nostru, adevăraţii fericiţi sunt doar cei săraci сu duhul, cei ce plâng, cei ce flămânzesc şi se însetează, deoarece „Dumnezeu îi dăduse puterea, sau inconştienţa de a trece surâzător peste toate încercările vieţii”. Aceşti fericiţi, pe care noi deseori îi numim „nefericiţi ai sorţii”, dar mai ales îi ignorăm, ca şi cum nu ar exista, pot fi frumoşi, sau ne pot oferi gratuit, asemenea celor doi „saltimbanci fără voie ai vieţii” – a puştiului hoinar şi a câinelui său, Şchiortu, un spectacol superb, pe care noi, trecătorii – marii nefericiţi – preocupaţi de probleme cotidiene, nu avem timp să ne bucurăm de el. Cum ar putea să se bucure de aşa ceva, se întreabă naratorul, dacă ei „nici măcar nu realizează că nu-şi mai trăiesc propriile vieţi, ci pe acelea comandate de ceva care este mai presus de nevoia interioară a fiecărui individ”. Unora „criminala tehnologie” le-a răpit până şi puterea de decizie, iar cei care nu trăiesc în nebunia lumii tehnologice sunt prinşi în furtunoasa luptă pentru existenţă. Cu siguranţă că în „această lume nebună”, în „aceste timpuri cretine”, fericiţii sunt doar cei asemenea oamenilor străzii, pe care Viorel Ploeşteanu reuşeşte să-i zugrăvească în culori atât de vii, atât de plăcute şi atât de calde încât nu ai cum să nu îi îndrăgeşti şi să nu-i porţi de acum încolo în suflet (mai ales pe micul vagabond), alături de cerşetorul Tom Canty şi prinţul Eduard Tudor sau Tom Sawyer ai lui Mark Twain, alături de Oliwer Twist al lui Charles Dickens, alături de Gavroche al lui Victor Hugo, cu care de altfel îl şi compară scriitorul – un copil lipsit de dragoste şi de căldura unui cămin, nevoit să-şi poarte singur de grijă, dar cu toate acestea el reuşeşte să-şi păstreze inocenţa, curajul şi dragostea faţă de frumos: se trezeşte de dimineaţă doar ca să nu piardă răsăritul soarelui „astfel ratezi întreaga zi”, se spală pe faţă doar ca să simtă razele soarelui mai aproape de pielea lui, se plimbă pe străzi povestind câinelui său despre proprietățile pe care își închipuia că le deține în centrul bătrânilor București, dar câte nu face acest nichipercea?… Scriitorul de abia reuşeşte să ţină pasul cu el, încât la un moment dat spune: „acest copil are tendinţa de a deveni un personaj al cărţii, dacă nu chiar personajul ei…”. Oare nu aproape la fel a spus Puşkin despre Tatiana Larina sau Turgheniev despre Bazarov?
La fel sunt şi celalţi oameni ai străzii, aidoma Zurbagiului din „Înălţimi găunoase” a lui Alexandru Zinoviev, despre care vorbeşte şi monahul Nicolae de la Rohia în „Jurnalul fericirii”:
nu au domiciliu stabil, nu au acte în regulă, nu sunt în câmpul muncii; sunt nişte vagabonzi, nişte coate goale trăind de azi pe mâine cu ce li se dă, din ce pică, din te miri ce, îmbrăcaţi în zdrenţe şi-au făcut din sărăcie, neîncredere şi neseriozitate un crez asemenea lui Ferrante Palla al lui Stendhal sau lui Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu, sunt „saltimbanci fără voie ai vieţii”, după cum îi numeşte Viorel Ploeşteanu, seamănă cu bufonul regelui Lear, cu copilul din povestea regelui gol a lui Anderson, ei nu ştiu de zgardă, precum lupul din fabula lui La Fontaine, – sunt liberi, liberi, liberi…
Însă dincolo de părul slinos şi hainele zdrenţăroase şi murdare de pe ei, fiecare îşi are povestea, preocuparea şi fericirea lui. Remus Vodeanu, arhitect şi patron de firmă, este fericit doar atunci când intră într-o stare de rătăcire continuă. „O rătăcire care îl depărta tot mai mult de omul care fusese, de viaţa pe care o trăise, ducându-l pe căi neumblate, care nu-i aparţineau. Scopul acestei rătăciri era însăşi rătăcirea fără nici un scop”. El apare ca un Dumnezeu cu plete albe atârnându-i pe umeri şi barbă sură acoperindu-i pieptul, pentru a-şi salva fiul de la viol, dar când îi revine memoria, confruntându-se cu realitatea îşi pierde din nou liniştea, devine nefericit şi se roagă la Dumnezeu să redevină ceea ce a fost. Fericit este şi Leonardo, pe care covrigii cu mac îl ajută să vadă arta, iar când se gândeşte la geniala sa descoperire: un dispozitiv de măsurat gândurile după intensitatea privirii, uită şi de mâncare; poate la fel de fericită era şi Afrodita, veșnic în căutarea iubirii, care „murise cu ochii larg deschiși, înfipți în lumea în care nu-și găsise locul”. O lume în care oamenii sunt indiferenţi la durerea altora, o lume în care opinia publică a murit demult, o lume în care s-au pierdut legile tribului şi ale comunităţi, iar oameni precum medicul Streaşină sau directorul Bojdeucă, care sunt atenţi la viaţă atunci când un om are nevoie de alt om, nu numai că sunt foarte rari, dar se încearcă şi înlăturarea lor… Nu este loc de bine în această lume rea în care domină legea celui mai puternic. „Cei buni vor fi nevoiţi să devină răi pentru a supravieţui. Jungla va deveni cel mai sigur adăpost pentru oameni.” Aceasta este lumea în care trăim, lumea Bucureştilor zilelor noastre, în care unii au totul, iar alţii nimic, de aceea sunt nefericiţi şi unii şi alţii, iar fericiţi cu adevărat par a fi doar aceia care, într-o permanentă stare de veghe, trăiesc într-o lume creată de imaginaţia lor, asemenea micului vagabond, care trăieşte în fiecare noapte visul în care este unicul stăpân al unui palat cu zeci de camere, dar fără nici un locatar. În palat se află şi camera părinţilor, în care el nu îndrăzneşte să intre „îi era teamă ca nu cumva să distrugă şi această ultimă portiţă, care ar fi putut să-i deschidă calea celei mai mari fericiri din lume, dar la fel de bine ar fi putut să-i distrugă visul”. Ce se va întâmpla când va deschide uşa acestei camere?… Cititorul va afla citind acest superb poem dâmboviţean, dedicat oamenilor străzii, la fel cum va înţelege de ce romanul se numeşte „Fantasme”. Desigur va fi o lectură plăcută, pentru că Viorel Ploeşteanu face parte din acea categorie de scriitori care, când au pus mâna pe cititor îl ţin cu sufletul la gură, până când acesta nu întoarce ultima pagină a cărţii.
Mihai Hafia Traista
Be First to Comment