Autor: Viorel Ploeșteanu

dac-aș găsi o pasăre migratoare una care să mă cunoască aș ruga-o să-mi spună secretul să-mi spună cum știe ea drumul și cum nu-și uită…

mă uit la oameni ca la o minune mă uit și mi se umple sufletul de om atunci cu un fel de îngâmfare mă simt…

același drum aceiași oameni și toate par a fi la locul lor de prin păduri nimic nu mai răzbate de parcă toate s-ar fi stins…

cu cât m-apropii mai mult de tine cu atât veștile sunt mai multe și mai contradictorii însă eu le cred pe toate deși în timp…

am lăsat drumul știut și am luat câmpia în piept cu tot curajul din tinerețe ce aventură ce nobilă lucrare îmi făcusem cu un lucru…

stătea un om sub un copac iar din îmbrăcăminte n-am reținut decât că avea pălărie și pentru că era toamnă l-am surprins numărând frunzele ce…

undeva oamenilor li se făcuseră gâturile lungi ca de girafă numai că picioarele ei bine picioarele și le lăsaseră scurte ba chiar și le îndesau…

ploua abrupt și total numai din sus în timp ce gândurile creșteau parcă din pământ îmi treceau prin trup ca o transfuzie devenind ale mele…

cerul apăsa ca o plapumă grea o respirație la cinci pași era tot ce-mi puteam permite valorile s-au răsturnat și se dau cap în cap…

poștașul se-ntorcea acasă cu geanta goală pe unde trecea făcea seară și aprindea luminile în oameni ei primeau acest dar firesc cum firesc am început…