Viorel Ploeșteanu Posts

timpul dădea în primăvară pe drumul de-ntoarcere am început să recunosc vorba oamenilor și purtările lor ba chiar unii se uitau la mine nu ca…

într-un timp învățasem să fac secunde mă perfecționasem le făceam rotunde și egale din diferite materiale n-avea importanță ajunsesem la performanța de a le face…

într-o piață era praznic mare toți oamenii satului se adunaseră și mâncau și beau și iar mâncau și tot beau și când n-au mai putut…

dac-aș găsi o pasăre migratoare una care să mă cunoască aș ruga-o să-mi spună secretul să-mi spună cum știe ea drumul și cum nu-și uită…

mă uit la oameni ca la o minune mă uit și mi se umple sufletul de om atunci cu un fel de îngâmfare mă simt…

același drum aceiași oameni și toate par a fi la locul lor de prin păduri nimic nu mai răzbate de parcă toate s-ar fi stins…

cu cât m-apropii mai mult de tine cu atât veștile sunt mai multe și mai contradictorii însă eu le cred pe toate deși în timp…

am lăsat drumul știut și am luat câmpia în piept cu tot curajul din tinerețe ce aventură ce nobilă lucrare îmi făcusem cu un lucru…

stătea un om sub un copac iar din îmbrăcăminte n-am reținut decât că avea pălărie și pentru că era toamnă l-am surprins numărând frunzele ce…

undeva oamenilor li se făcuseră gâturile lungi ca de girafă numai că picioarele ei bine picioarele și le lăsaseră scurte ba chiar și le îndesau…