când am ajuns la pădurea ucisă toamna își înfipsese ghearele în sufletele noastre ca într-un iepure speriat eram cu toții vinovați eram cu toții victime și nimic nu mai putea să ne ridice nimic nu mai puteam fi întrebați atunci ne-am agățat în cioturile uscate un insectar uriaș din care indiferența a șters orice urmă de viață 23…
pe marginea unui lac nu era nimeni erau pești care se uitau cu ochi bulbucați de pește la niște oameni mici cu burțile umflate de icre sintetice negre tăciune cum se plimbau plini de importanță cu zâmbete mirosind a cianură pe fundul unui lac aproape secat mai degrabă o mlaștină deasupra căreia nici nuferii nu mai aveau de ce…
cruci de-o parte și de alta în umbra lor păsări dorm de amiază albastru pare copacul de pe colină semeț ca un străjer în cetate privind cu îngăduință la trecerea unor socotitori printre rânduri în toată această pădure de cruci degeaba caut una să-mi poarte numele 19 august 2016
Doriei Mi-am strâns la piept un gând uitat de-aseară, Un gând fugit și rătăcit prin vise. Mi s-a părut o clipă că-i pe-afară Tot legănând ferestrele deschise. Era un gând ce nu-și găsea astâmpăr. L-aș fi gonit și l-aș fi vrut aproape. Când am decis un jgheab de-argint să-i cumpăr El nu venea, nebunul, să se-adape. …
când am intrat în orașul luminos mi-am lăsat încălțările afară și soarele pălea în fața atâtor bogății și-atâta bunăstare de pe oricare clădire ai fi atins cerul din orice grădină ai fi simțit raiul și nimic n-aș fi zis despre toate acestea și nu ar fi părut exagerate dacă ai fi găsit un singur om căruia să-i spui frate…
după atâta cenușiu și după nopți vândute dimineții ca o sărbătoare s-a luminat drumul înfigându-se într-o pajiște cu flori sălbatice la umbra fiecărei culori era o lume și un cântec de-l ascultau poeții nicăieri n-a fost mai mare bucurie căzută glorios în liniștea unui hârșâit de coasă drumul ieșea semeț dintre atâtea victime ale imaginației tăind în două ultimul…
într-un oraș oamenii erau mici atât de mici că-i scăpai printre degete era un oraș nisipos și-l cerneai de parc-ai fi căutat aur neștiind că înainte de tine un aurar faimos strânsese toate bogățiile din lume și făurise un tezaur pe care din neștiință sau poate din teamă l-a îngropat la rădăcina unui copac în umbra căruia se știe nu pot crește decât oameni mici de-i pierzi printre degete 13 august 2016
într-un sat toate gardurile erau joase palate uriașe păreau casele din spatele lor deși în paragină le țineau în viață niște umbre de câini ascunși în umbra unor cotețe în rest era liniște numai uneori câte-un olog traversa drumul grăbit ridicând praful până hăt deasupra gardurilor de-i trebuia o veșnicie să se reașeze așteptând apoi răbdător o nouă trecere 12 august 2016
un ecou îmi era mersul al unui vis în care eram calul fără de voinic fără vreun ideal ori cel puțin cu tragere de inimă către sefeuri în care orice se poate întâmpla dar nu unui cal sălbatic lăsat în urmă de-ai lui nu-i rămâne decât să-și lepede în goană mirările stârnind ecouri spirală din care să-și facă repere un voinic în căutarea dimineții adunate în palmele făcute căuș 5 august 2016
oricât ar fi cerul de sus în zare tot întâlnește pământul din deal în deal coborând uneori în albii de râu sunt tot mai aproape de orizont uitând să măsor zarea din urmă când am întâlnit în amurg omul am știut că vom face un târg pentru un buzunar de pietre l-am lăsat să-mi numere pașii din urmă de-acum orizontul va fi mereu la o aruncătură de piatră 3 august 2016