un ecou îmi era mersul al unui vis în care eram calul fără de voinic fără vreun ideal ori cel puțin cu tragere de inimă către sefeuri în care orice se poate întâmpla dar nu unui cal sălbatic lăsat în urmă de-ai lui nu-i rămâne decât să-și lepede în goană mirările stârnind ecouri spirală din care să-și facă repere un voinic în căutarea dimineții adunate în palmele făcute căuș 5 august 2016
oricât ar fi cerul de sus în zare tot întâlnește pământul din deal în deal coborând uneori în albii de râu sunt tot mai aproape de orizont uitând să măsor zarea din urmă când am întâlnit în amurg omul am știut că vom face un târg pentru un buzunar de pietre l-am lăsat să-mi numere pașii din urmă de-acum orizontul va fi mereu la o aruncătură de piatră 3 august 2016
drumul o apucase spre răsărit în zare se vedeau ca lumânări umbrele unor plopi desenați în creion departe în acest întuneric lumina o singură fereastră cu fiecare pas prăbușeam copacii carbonizați și-n urmă se scriau povești ce vor fi crezute cândva de istorici se făcuse târziu când am ajuns fereastra era deschisă spre lumina de-afară sub tălpile goale striveam amestecându-le în colbul stătut coji de ouă roșii de la o altă înviere 31 iulie 2016
Pe Ștefan Doru Dăncuș l-am cunoscut într-un început de vară, la pensiunea Pibuni din Galați, unde se organizase o tabără de creație cu lansare de volume colective. Era în 2010, ultima mea vară petrecută în România, înainte de a mă „face” irlandez. În tabăra aia, după mine, Dăncuș era cel mai mare scriitor, deși cel mai mult ne-a încântat cu…
drumul devenise cleios greu ca un aluat nefrământat destul picioarele mi se afundau până în inima pământului iar când le smulgeam apucam între degete bucăți de timp le amestecam cu noroiul nostru de suprafață și le lăsam copiilor abandonați să facă din ele pitici de grădină să nu le spuneți că albă ca zăpada nu s-a mai trezit niciodată 25 iulie 2016
drumului se alătură mereu lupi tineri și plăpânzi lupi care învață repede să meargă ca oamenii care devin puternici și se strâng în haite uitând să urle uitând pădurea și legile firii uitând cerul și cărările luminate de lună dar ei nu au știut ei nu au știut că că nu mai e nicio scofală să fii om 24 iulie 2016
este un drum îngust de pământ peste pământul ăsta ascuns sub atâtea visuri care au ars o clipă intens făcându-se scrum și țărână este atâta liniște pe acest drum că poți auzi greutatea norilor scârțâind ca roțile unui car în timp ce vântul suflă greu din nările ultimilor boi ai acestei lumi ce trag după ei fără nicio grabă și niciun interes gândurile unor oameni care n-au trăit niciodată 22 iulie 2016
se făcuse târziu când am închis poarta cu grijă să nu scuture ultimele frunze din măr bruma amintirilor peste urmele ce m-or întoarce cândva acasă peste deal o pâclă amesteca drumul cu Calea Lactee și am știut încotro s-o apuc am știut încotro este fericirea deși acel deal era mormântul tumular al unor fericiri neîmplinite am trecut totuși…
Pe Adrian Melicovici, în carne și oase, l-am cunoscut abia ieri, însă pe scriitorul cu același nume îl știu de patru ani, de când se pregătea de marea aventură a vieții lui, și anume refacerea, într-o oarecare măsură, a drumului parcurs de Badea Cârțan cu mai bine un secol în urmă, făcând legătura între civilizația daco-română și mărturia istorică…
Acesta este un moment care, în memoria Universului, pentru o mână de oameni, va rămâne ca un moment al prieteniei, al iubirii, al prețuirii, al respectului și al binelui. Viața are grijă de toate. Ne oferă toate motivele și oportunitățile, numai să știm să le selectăm din imensitatea deșertică, aridă, care le amestecă cu banalul, cu micul și nimicul.…