Categorie: Elegiile întoarcerii – poezii

  am deschis poarta în zori sub măr florile ninseseră bucurie nimic nu uitasem nimic din mine nu lăsasem pe drumurile căutării poate numai niște…

  am întâlnit prieteni într-o răscruce se socoteau de zilele trecute și ce rămâne de făcut cu cele de-or mai veni întrebându-mă am înțeles că…

  era un crâng prin care trebuia să trec o ultimă poartă spre casă nu era mare scofală numai că unora le luase o viață…

o ploaie deasă și ursuză cădea egal și monoton de parcă numai trecând prin ea puteai să te întorci în satul uitat atâta-amar de ani…

un om într-o căruță venea dinspre un sat în urma lui casele rămăseseră mici mă uitam la ele ca la un desen ca la o…

timpul dădea în primăvară pe drumul de-ntoarcere am început să recunosc vorba oamenilor și purtările lor ba chiar unii se uitau la mine nu ca…

într-un timp învățasem să fac secunde mă perfecționasem le făceam rotunde și egale din diferite materiale n-avea importanță ajunsesem la performanța de a le face…

într-o piață era praznic mare toți oamenii satului se adunaseră și mâncau și beau și iar mâncau și tot beau și când n-au mai putut…

dac-aș găsi o pasăre migratoare una care să mă cunoască aș ruga-o să-mi spună secretul să-mi spună cum știe ea drumul și cum nu-și uită…

mă uit la oameni ca la o minune mă uit și mi se umple sufletul de om atunci cu un fel de îngâmfare mă simt…