astăzi din mine a ieșit o pasăre ca un copac îmi crescuse în carne dintr-un gând dintr-o spaimă ori simțire oarecare ca un copac mirosea a verde și a zbor mirosea apoi s-a împlinit cu primele flori ce se făcuseră vânt mirosind a cer și pământ în urma ei am rămas eu cu o gaură-n piept care mirosea a frică…
când mor poeți nu-i plângeți, că nu-i jale
vă râdă sufletul în cinstea lor
c-au pribegit o viață pe o cale
știind că au luptat, și nu ușor,
pentru frumos și pentru bucurie
și-au tras numai un pic de partea lor
iar azi, murind, se face poezie
din pași înceți, care se pierd ușor
în biblioteca virtuală, vie
cu cardul de acces la purtător
6 ianuarie 2019
Noaptea mă cuprinde și intră în mine
Cu rece și umede ploi mă-nconjoară
E liniște-n casă, pustiu fără tine
Și-atâta lumină și viață-i afară.
Iubito, e timpul, hai să mergem acasă! E târziu în oraș și lor nici că le pasă. Este gara aproape și un tren pentru noi Care merge doar noaptea, între vineri și joi. R: Să nu așteptăm dimineața, E valsul de toamnă al nopții. Privește, se lasă și ceața, S-ascundem iubirea ca hoții! Uite, lumile fug, trenul…
Când te-am văzut întâia oară Dansai pe muzică-ntr-un bar. Stăteai atât de strâns pe bară Cum eu stăteam lângă pahar. Și era frig și toamnă-afară La umbra unui felinar Veniseră să mi te ceară Doi vânzători de aprozar. R: Nu te-aș fi dat în acea seară Nici pe al Turciei Fanar. Eu, un golan, tu, o…
Dacă o nouă zi ne este viață, Dacă și soarele-a ieșit din ceață Am învățat din nou ce-i omenia, Irlanda pentru noi e România. E un destin în noi și fiecare E-un val de spumă rătăcind pe mare Și cum spre mal ne duce mereu vântul Așa ne duce spre înalt cuvântul. Ne ancorăm în clipe…
se-nfloare pământul cuminte se-nlimbă de cântec nimic în jur nu pare a muri o desfătare de iubiri și de viori se-alină ca un rotund mărinimos de pântec abia răsar ciulinii dintre piei când de la umbră îi auzi ce-o fi o fi e numai liniște în noi spre seară îngrașă iarba sângele de miei s-o face iarăși timp și dimineață…
și ce dacă toate orașele au nume eu le chem în gând de obicei seara după amintirile mele unele au nume de fete altele de anotimpuri dar niciodată nu le spun despre tine tu ești orașul meu cât o lume din care nu ies decât pe fugă când tu dormi merg să caut portocale cu coaja groasă și parfumată…
în cana mea de cafea sunt toate visele tale amare până să le dezmeticești din vârtejul linguriței apoi capătă chip și sens ca versurile unei poezii șoptite și toată povestea nopții tale mi se deslușește în cursul dimineții cu fiecare sorbitură cu fiecare plescăit de limbă și așa zi de zi cafeaua mi te aduce în sânge ca pe o…
te cuibăriseși ca o pasăre lângă inima mea iar în timpul ăsta bucăți de soare cădeau de pe cer ca dintr-o lumânare aprinsă pentru morți lacrimi nu apucau să cadă veghetorii tristeții cu bureți în ambele mâini nu lăsau niciun dor niciun gând să se prefacă-n plâns departe de toate acestea gândul tău sfârâia în sângele meu ca un pește…
