Skip to content

Viorel Ploeșteanu Posts

Scenariu Las Fierbinți

Cârciuma lui Bobiță

Bobiță la masă, cu un teanc de hârtii în față.

Intră Dorel, cu părul ciufulit, abia trezit din somn.

Ce faci, Bobiță?

Bobiță nu răspunde. Oftează.

Ce-ai, mă? Ai pățit ceva?
Dorele, închidem cârciuma.
Cum s-o-nchidem, mă? Și eu ce fac?
Te duci la muncă, aia o să faci?
Nu mă duc, mă, nicăieri. Cum să mă duc?
Păi, trebuie să te duci, că altfel mori de foame.
Da’ ce, Giani moare de foame? Sau Firicel? Sau Celentano? 
Sau juma de sat. Ai și tu dreptate. Stai pe social, ca toți ceilalți.

Intră Giani. Vesel și fără probleme.

Ziua Limbii Române la Dublin

31 august 2019

Limba este mijlocul prin care oamenii unei comunități comunică între ei pentru a se face înțeleși. Prin cuvinte oamenii numesc locurile în care trăiesc, obiectele de care se folosesc, animalele și păsările care le îmbunătățesc traiul, dar și sentimente, fie ele de bucurie, supărare, dragoste sau jale. De aceea limba capătă identitate la fiecare popor, pentru că îl reprezintă și exprimă trăirile acestuia în mod propriu.

Dreptul de a-ți bate joc

Un drept obținut după mii de ani de civilizație este acum desconsiderat de majoritatea concetățenilor noștri.

Abia la 1918 s-a obținut dreptul de vot universal, numai pentru bărbați, însă. În 1938 obțineau drept de vot și femeile, însă numai cele trecute de 30 de ani. Adevăratul vot universal în România, respectiv pentru toți cetățenii care au împlinit 18 ani, indiferent de sex, etnie sau orice altă diferențiere, vine în 1948, printr-o lege dată de comuniști.

Omul simplu a trăit milenii de-a rândul cu obida că el nu are niciun cuvânt de spus în societate, că domnii îi hotărăsc soarta și-l asupresc, el neavând altceva de făcut decât să rabde. Se mai răzvrătea când îi ajungea cuțitul la os, dar asta nu aducea vreun rezultat pozitiv. Ba chiar mai pierdea din puținele drepturi pe care le avea.

Suzie*

Elisaveta împinse poarta de lemn din spatele casei și ieși în câmpia uscată, acoperită de brumă înghețată, care sclipea în lumina dimineții. Era o iarnă uscată, lucru firesc în Dobrogea, și, atunci când nu bătea vântul, aerul părea a fi de sticlă. O sticlire ascuțită avea și Elisaveta în privire, înaintând cu fruntea sus către marginea pădurii, acolo unde mocanii își făcuseră stâna cu doi ani în urmă și uitaseră să se mai întoarcă în munții lor din Maramureș.

Femeia era urmată de o cățea cu picioarele scurte, atât de scurte că, în urma ei rămânea o urmă continuă în bruma înghețată. Bărbatului îi spusese că merge la pădure după lemne, iar el mormăise ceva ininteligibil, întorcându-se cu fața către sobă.