când am intrat în orașul luminos mi-am lăsat încălțările afară și soarele pălea în fața atâtor bogății și-atâta bunăstare de pe oricare clădire ai fi atins cerul din orice grădină ai fi simțit raiul și nimic n-aș fi zis despre toate acestea și nu ar fi părut exagerate dacă ai fi găsit un singur om căruia să-i spui frate…
după atâta cenușiu și după nopți vândute dimineții ca o sărbătoare s-a luminat drumul înfigându-se într-o pajiște cu flori sălbatice la umbra fiecărei culori era o lume și un cântec de-l ascultau poeții nicăieri n-a fost mai mare bucurie căzută glorios în liniștea unui hârșâit de coasă drumul ieșea semeț dintre atâtea victime ale imaginației tăind în două ultimul…
într-un oraș oamenii erau mici atât de mici că-i scăpai printre degete era un oraș nisipos și-l cerneai de parc-ai fi căutat aur neștiind că înainte de tine un aurar faimos strânsese toate bogățiile din lume și făurise un tezaur pe care din neștiință sau poate din teamă l-a îngropat la rădăcina unui copac în umbra căruia se știe nu pot crește decât oameni mici de-i pierzi printre degete 13 august 2016
într-un sat toate gardurile erau joase palate uriașe păreau casele din spatele lor deși în paragină le țineau în viață niște umbre de câini ascunși în umbra unor cotețe în rest era liniște numai uneori câte-un olog traversa drumul grăbit ridicând praful până hăt deasupra gardurilor de-i trebuia o veșnicie să se reașeze așteptând apoi răbdător o nouă trecere 12 august 2016
un ecou îmi era mersul al unui vis în care eram calul fără de voinic fără vreun ideal ori cel puțin cu tragere de inimă către sefeuri în care orice se poate întâmpla dar nu unui cal sălbatic lăsat în urmă de-ai lui nu-i rămâne decât să-și lepede în goană mirările stârnind ecouri spirală din care să-și facă repere un voinic în căutarea dimineții adunate în palmele făcute căuș 5 august 2016
oricât ar fi cerul de sus în zare tot întâlnește pământul din deal în deal coborând uneori în albii de râu sunt tot mai aproape de orizont uitând să măsor zarea din urmă când am întâlnit în amurg omul am știut că vom face un târg pentru un buzunar de pietre l-am lăsat să-mi numere pașii din urmă de-acum orizontul va fi mereu la o aruncătură de piatră 3 august 2016
drumul o apucase spre răsărit în zare se vedeau ca lumânări umbrele unor plopi desenați în creion departe în acest întuneric lumina o singură fereastră cu fiecare pas prăbușeam copacii carbonizați și-n urmă se scriau povești ce vor fi crezute cândva de istorici se făcuse târziu când am ajuns fereastra era deschisă spre lumina de-afară sub tălpile goale striveam amestecându-le în colbul stătut coji de ouă roșii de la o altă înviere 31 iulie 2016
drumul devenise cleios greu ca un aluat nefrământat destul picioarele mi se afundau până în inima pământului iar când le smulgeam apucam între degete bucăți de timp le amestecam cu noroiul nostru de suprafață și le lăsam copiilor abandonați să facă din ele pitici de grădină să nu le spuneți că albă ca zăpada nu s-a mai trezit niciodată 25 iulie 2016
drumului se alătură mereu lupi tineri și plăpânzi lupi care învață repede să meargă ca oamenii care devin puternici și se strâng în haite uitând să urle uitând pădurea și legile firii uitând cerul și cărările luminate de lună dar ei nu au știut ei nu au știut că că nu mai e nicio scofală să fii om 24 iulie 2016
este un drum îngust de pământ peste pământul ăsta ascuns sub atâtea visuri care au ars o clipă intens făcându-se scrum și țărână este atâta liniște pe acest drum că poți auzi greutatea norilor scârțâind ca roțile unui car în timp ce vântul suflă greu din nările ultimilor boi ai acestei lumi ce trag după ei fără nicio grabă și niciun interes gândurile unor oameni care n-au trăit niciodată 22 iulie 2016