ajuns la țărmul unei ape am dat drumul calului păstrând numai o potcoavă de noroc sau ancoră cine știe ce poate ascunde o mare necunoscută ca un vis a trecut un anotimp și țărmul celălalt mi-a apărut un posibil acasă numai că o herghelie de cai șchiopătând erau paznicii unei greșeli fără noimă 13 octombrie 2016
Trabi și Bote Prima mea mașină a fost un Trabant. Un verde-prăzuliu extraordinar. Îl cumpărasem din șpaga de chelner la Club Transilvania. Probabil din șpaga pe o săptămână. La început, era în ’94, motorul mergea extraordinar. La semafor plecam primul mereu, așa demaraj avea. Apoi, nu știu din cauza căror fenomene paranormale, a început să piardă din compresie și abia…
într-o piață un om vorbea mulțimii soarele cădea oblic pe el și părea mare ce minunat rostogolea cuvintele asupra mulțimii baloane de săpun păreau în acea dimineață minunată dar soarele s-a ridicat drept pe cer și umbra omului s-a făcut mică amiaza nu-i un moment bun pentru lideri prea e curată lumina și nimeni nu mai are răbdare să se…
De mic am avut responsabilități. Că nu prea m-am ținut de ele, asta e altă treabă. În vara lui ‘78 eram la țară, la bunici. Aveam deja șase ani și aproape jumătate, deci numa’ bun de treabă. Doru, fratele mai mare, după ce făcuse doi ani de școală în satul bunicilor, fusese luat de părinți la București. Ăl mic,…
Orice breaslă a unei societăți are vârfurile ei. Reprezentanți aleși dintre cei mai pricepuți meșteșugari și, nu în ultimul rând, oameni cu o moralitate aleasă, care au dat dovadă de onestitate în sprijinirea celorlalți membri ai breslei. Este firesc ca fiecare să-și dorească să fie cât mai bun în meseria lui, pentru a fi recunoscut de către confrați și…
ningea cu păsări moarte se făcuseră nămeți drumul nu mai era nimic și limbile ceasului din turn încremeniseră cineva trăgea clopotul dar limba-i amorțise a somn din loc în loc ieșeau din mușuroaie oameni cârtiță scuipau spre clopotul mut și intrau în pământ ca în niște cutii de poștă din care nu vor mai fi livrați niciodată 26…
ca rădăcinile ce nu mai suportă pământul creștea singurătatea din mine împresurându-mă cu aripi frânte multiple și zadarnice zborul nu e pentru învinși mi-a șoptit un puf de păpădie înălțându-se zborul nu are nicio noimă gândea o frunză căzând sub noroiul uscat pe picioare ascund poveștile unor păsări ce nu știu să moară 23 septembrie 2016
străbătusem o bună parte din lume în orice caz destul cât să-mi doresc întoarcerea acasă numai că vântul și ploaia și seceta îmi șterseseră urmele nu gândisem întoarcerea și nu le-am făcut adânci ulisian voi rătăci de-acum întrebând păsările de tine chiar dacă zi de zi voi îngropa un vis în mușuroaie proaspete de cârtiță 21 septembrie 2016
murisem dintr-odată și fără motiv pe spate cu ochii larg deschiși într-o încremenire statuară lăsam cerul să intre în mine atâta liniște și-atâta bine nu mai cunoscusem înainte și nimic nu știusem nimic nu trăisem nimic n-aveam să pierd numai că o bătaie de aripă lângă ochiul stâng m-a amestecat cu praful drumului și am uitat că pentru o clipă…
cărțile zburau ca niște păsări luate de un vânt al nimănui funingine cădeau cuvintele din cer căutând să se-așeze numai pe flori de ochiul-boului s-acopere privirea pământului cu ochelarii orbilor în jurul focului imens ei alergau ca prinși de nebunie și nu vedeau că sus nu mai e cer jos nu mai e pământ numai o negură în care…