poștașul se-ntorcea acasă cu geanta goală pe unde trecea făcea seară și aprindea luminile în oameni ei primeau acest dar firesc cum firesc am început să primim de la un timp minunile numai scrisoarea mea nu ajunge acasă rătăcește din poștaș în poștaș pentru că nimeni nu înțelege cum poate scrie cineva o adresă cu o cerneală atât de simpatică…
îmi miroase-a pâine caldă coaptă în țestul bunicii azima aia pe care bunica făcea o cruce mare și o ungea cu roșii din care rupeam noi copiii bucăți mari și le umpleam cu brânză de capră înțărcată devreme că-n oltenia iezii se taie de fragezi ce să-ți mai trebuiască altceva toată ziua decât ulițele satului gârla pădurea și câmpurile regii…
mă târam anevoie ca un rănit în lupte lungi și grele pe drumul întoarcerii nu mai luam seama la nimic nici oameni nici case nici păduri toate îmi păreau mici jucării stricate în podul uitării numai imaginea ta îmi era înainte cât cerul și pământul la un loc chemându-mă într-o limbă străveche chemându-mă pe numele ce mi l-ai dat dinainte…
în buza unei păduri furtuna doborâse cel mai falnic copac îl trăsnise mai întâi să-i sece inima trei zile am cioplit la el trei zile în care l-am făcut una cu inima mea împreună am pornit în aval pe un râu ce-ar putea să ne ducă acasă apele și copacii știu cel mai bine să poarte o inimă în liniștea…
copii copii copii cu tălpile goale urcă mereu dealuri cu bucuria de a măsura zarea cu speranța de a o atinge vin mereu dealuri și alte zări acoperite de zăpadă și ei tot goi tot urcând speranța către cer cu o singură grijă să nu dea cineva o lege în care și zările să devină proprietate privată a unor oameni…
este atât de târziu în oraș ceasurile toate s-au ghemuit în umbra clipelor în respirația șuierată a câinilor vagabonzi fără să știe dacă mâine va mai fi timp va mai fi ceva dincolo de negura care acoperă toate drumurile numai eu cu o umbră de mână merg pe urma chemării tale de-acasă undeva într-o poartă un copil bate cerând de…
înfometat într-o pădure am întâlnit un copil mi-a dat din colțul lui de pâine și un măr a plecat zâmbind alături de cei doi lupi care nici măcar nu m-au privit îmi mâncam pâinea sărată de lacrimi blestemând timpurile în care copiii se ascund în păduri de frica oamenilor 9 noiembrie 2016
mergeau niște oameni pe drum fără dumnezeu n-aveau nici griji nici speranțe și nici de ce să se-ntrebe oh atât de liberă era viața lor n-aveau nicio opreliște și niciun reper încât totul a trecut subit ca un tren fluierând printr-o gară fără durere și fără urme în liniștea zorilor cerul tot sus era și pământul la fel de blând…
oameni grăbiți cu mișcări dezordonate fac orașul să sufere și să prindă frică de oameni nu e timp pentru idile nimic nu se personalizează clipele sunt arse cu ură și disperare străzile pâlpâie ca ultimii tăciuni dintr-o vatră abandonată numai șobolanii în subsolurile lor de poveste știu că lumea de-afară e un titanic în căutarea aisbergului izbăvitor 7 noiembrie 2016
nimic nu ne este mai familiar decât urletul hienei ni-l repetăm în gând tot timpul când ne revoltăm când urâm chiar și când ne e frică sau poate mai ales când ne este foarte frică în fiecare dintre noi zace o haită de hiene flămânde ce găsesc în orice întâmplare mii de motive să urle numai când iubim tăcem vinovați…