Autor: Viorel Ploeșteanu

stătea un om sub un copac iar din îmbrăcăminte n-am reținut decât că avea pălărie și pentru că era toamnă l-am surprins numărând frunzele ce…

undeva oamenilor li se făcuseră gâturile lungi ca de girafă numai că picioarele ei bine picioarele și le lăsaseră scurte ba chiar și le îndesau…

ploua abrupt și total numai din sus în timp ce gândurile creșteau parcă din pământ îmi treceau prin trup ca o transfuzie devenind ale mele…

cerul apăsa ca o plapumă grea o respirație la cinci pași era tot ce-mi puteam permite valorile s-au răsturnat și se dau cap în cap…

poștașul se-ntorcea acasă cu geanta goală pe unde trecea făcea seară și aprindea luminile în oameni ei primeau acest dar firesc cum firesc am început…

îmi miroase-a pâine caldă coaptă în țestul bunicii azima aia pe care bunica făcea o cruce mare și o ungea cu roșii din care rupeam…

mă târam anevoie ca un rănit în lupte lungi și grele pe drumul întoarcerii nu mai luam seama la nimic nici oameni nici case nici…

în buza unei păduri furtuna doborâse cel mai falnic copac îl trăsnise mai întâi să-i sece inima trei zile am cioplit la el trei zile…

copii copii copii cu tălpile goale urcă mereu dealuri cu bucuria de a măsura zarea cu speranța de a o atinge vin mereu dealuri și…

este atât de târziu în oraș ceasurile toate s-au ghemuit în umbra clipelor în respirația șuierată a câinilor vagabonzi fără să știe dacă mâine va…